banner.jpg
PDF Print E-mail
Cartea

"Drumul spre Vozia" a avut asupra mea un efect de narcotic. Am fost pur şi simplu vrăjit, desprins de realitatea imediată: de foame, de nesomn, de oboseala dată de faptul că am citit până la 5 dimineaţa cartea în faţa calculatorului. Nici n-am sesizat când a trecut timpul. Cele peste 200 de pagini cât am văzut că are cartea în format tipărit în mod normal nu le citeam continuu, n-aveam atâta răbdare. Acum nu m-am putut dezlipi....

Mi-a parut rău că s-a terminat . Mi-a parut rău că s-a terminat aşa cum s-a terminat asta ca un reproş autorului!!! Cum? Am stat până la 5 dimineaţa să aflu că de-abia începe aventura celor trei? Mai frumos din partea autorului ar fi fost să scrie amandouă volumele şi să le publice deodată. Aşa ceva nu se face!!!) Lăsând gluma la parte, cred că ar fi groaznic ca această carte sa aiba un final. Este un soi de "poveste fără sfârşit" - aşa ar fi normal să fie, în fond "rostul lor, al celor trei - după cum spunea un dac muribund - nu se va sfârşi niciodată." Povestea actuală tinde însă către un deznodământ... deşi... nu se ştie de unde poate răsări o nouă intrigă. Am avut un presentiment cam pe la capitolul 10 că va fi nevoie de un al doilea volum însă am tot sperat să apară răspunsuri la diversele întrebări. Acum am un presentiment că va fi nevoie de un al treilea volum... pe puţin. Senzaţia generală ce m-a încercat citind cartea a fost că autorul, Mihai-Andrei Aldea, nu mai e Părintele Aldea, preot al lui Hristos ci posesorul unor secrete, al unor misterii inaccesibile tuturor. O întrebare care le adumbrea pe toate celelalte izvorata din emotie, din admiratie a fost: "De unde ştie dom'le toate astea?", uitând de fapt lucrul principal - cartea este rodul imaginaţiei şi culturii autorului. Da, trebuie să recunosc, am citit cartea ca un copil, bucuros să descopere o lume nouă, fascinantă, plină de inedit. Până la urmă sentimentul ce se naşte în inimă, citind această carte este bucuria...

Baboi Alexe Costinel

---

Autorul vorbeste despre propria carte, pe site-ul http://universul-cartilor.com:

"E greu să vorbeşti în câteva de cuvinte despre cartea ce îţi însemnează debutul beletristic. Încerc…

Orice întâmplare se desfăşoară într-un plan sau domeniu al existenţei, mai mult sau mai puţin fantastic. “Drumul spre Vozia” are propriul său plan al existenţei, unul ce ţine de vechea cultură românească, cea pe care Ernest Bernea o vedea încă în anii 50 ca dispărută.

Şi totuşi, în sufletele noastre, un fir de aur mai tare ca oţelul ne leagă de această veche cultură, într-un chip ce este de neînţeles pentru străini. Pe acest fir pornind, am găsit lumea în care se întâmplă “Drumul spre Vozia”. Este o lume în duh - nu pot spune fantastică, deşi fantasticul nu lipseşte - ca o proiecţie duhovnicească şi totodată concretă a sufletului românesc.

Se cuvine, poate, să completez doar cu observaţia că romanul a fost alcătuit în 2000-2002, într-o vreme în care nu citisem “Stăpânul inelelor”. Aveam să-l citesc abia în 2007, când am avut o adevărată uimire în faţa întâlnirii pline de atâta asemănare şi atâta deosebire între două culturi vechi, amândouă dispărute astăzi."

Mihai-Andrei Aldea

---

Pe blogul sibco gasim urmatoarea impresie:

"Despre aceasta carte pot sa va spun ca am citit-o in prima noapte dupa conferinta de lansare si am trait-o in adevaratul sens al cuvantului. Am fost acolo langa personajele principale am “tresarit” si am avut emotii in momentele grele. Autorul iti impune cursul evenimentelor dar te lasa sa iti imaginezi acea lume extraordinara care se regasea foarte usor in Romania de altadata, o tara acoperita de paduri. Te simti atras de tabloul plin de culoare impletit cu atata maiestrie de autor si lasi sa curga imaginatia facandu-te stapan pe ambele maluri ale firului narativ. Suflul romanesc al cartii te face sa simti mult mai usor povestirea si poti identifica foarte usor chiar clisee din zilele noastre daca ai trait putin la tara, daca ai fost putin plecat prin munti. Nu va dezvalui prea multe din carte si va las sa patrundeti singuri in aceasta lume fantastica a marii paduri si va garantez ca nu o sa vreti sa mai iesiti de acolo."

---

LECTURA VOLUM I>

 
PDF Print E-mail
PRECUVÂNTARE

În care ne cerem iertare şi lămurim câteva lucruri.

Ne‑a rugat un bun prieten să‑i dăm o hartă a ţi­nu­tu­rilor străbătute de Cei Trei. Dar Pădurea cea Mare nu prea în­gă­duie hartă şi, din vechime, puţine s‑au păstrat. Iar în­gă­du­inţă să luăm vreuna n‑am putut căpăta, ca să nu se strice sau să se piar­dă, cine ştie cum. Desigur, am fi putut încerca să o co­piem de mână. Dar nu ne pricepem la a­ceasta şi, mai mult, sun­­­tem şi sub îndoiala unui gând. Un Părinte bătrân ne‑a spus că un alt Părinte bătrân, pe care îl cunoscuse în ti­nereţile sa­le, trăise în Pă­durea cea Mare în tinereţe. Şi de la el aflase că Dru­mul Tre­cătorii, şi chiar Pădurea cea Mare, se tot schimbau, aşa încât hăr­ţi­le nu prea foloseau acolo la nimic. De aceea, cel pu­ţin a­cum, am re­nunţat la a mai scoate la i­veală o hartă a a­ce­lor vremi, fapt pentru care îi cerem ier­ta­re prietenului nos­tru.

De asemenea, vrem să lămurim dintru început că nu do­rim să înfăţişăm toată Pădurea cea Mare. Istoria noas­­tră este despre Cei Trei şi călătoriile lor eroice. E des­tul, cre­­dem noi, ca să nu lungim peste măsură cuvântul. De­­sigur, s‑ar pu­tea să vină vremea în care legendele şi bas­­me­le Pădurii celei Mari să fie date la iveală. Până a­tun­ci vom urmări ţelul nos­tru pe care deja l‑am înfăţişat.

În sfârşit, avem o mică rugăminte către cititor: a­veţi în­­­ţelegere faţă de eroii noştri! Desigur, după ce s‑au în­­tâm­­plat lucrurile, poţi să te gândeşti „era mai bine aşa” sau „era mai bine altfel”. Totuşi, Cei Trei au fost la înce­put doar niş­te ti­neri, aproape nişte copii, aşa încât micile lor greşeli sunt, cre­­dem noi, de înţeles.

 

 CAPITOLUL I>

 
PDF Print E-mail
De ce acest site ?

Pe scurt: PENTRU CĂ MERITĂ !

Am avut ocazia sa citesc aceasta carte acum aproape un an si jumatate, inainte sa vada "lumina tiparului". Am citit un fel de manuscris, care nu era inca versiunea finala, cu tot felul de note si sugestii pe margine (la care am mai adaugat si eu cateva, mai mult sau mai putin pertinente).

Nu mai citisem pana atunci un roman de cativa ani de zile. Avusesem cateva tentantive esuate, din eternul motiv al lipsei de timp/chef/rabdare/etc. . Deh, viata asta cu eternele ei false probleme si griji care nu-ti mai lasa sufletul deloc sa respire si sa se bucure putin.

Deci, am pus mana sa citesc, mai mult la rugamintile autorului, care vroia o parere sincera despre romanul la care lucra de cativa ani, nefiind foarte sigur daca este cazul sa il publice sau nu. Tin minte si acum ca manuscrisul era sub forma unor foi A4, destul de sifonate, care abia se mai tineau intr-o ordine oarecare. De obicei nu imi place sa citesc materiale aflate intr-o astfel de stare. E o fobie personala deprinsa din scoala. Daca am in fata o carte sau un caiet din care curg foi nelegate si mototolite pur si simplu mi se face negru in fata ochilor si incerc sa scap cat mai repede de respectivul malder, evident fara sa-l citesc.

Totusi, autorul astepta de la mine o parere pe care, din bun simt, nu o puteam emite chiar fara sa citesc deloc cartea, indiferent de starea in care se afla manuscrisul. Deci, mi-am propus sa citesc cateva capitole de la inceput si cateva din a doua treime pentru a-mi face o idee generala si cam atat. Totusi, ciudata chestie: dupa cateva ore, care trecusera fara sa-mi dau seama, depasisem deja jumatatea malderului de foi. M-am oprit pentru ca era deja cu mult trecut de miezul noptii iar a doua zi trebuia sa ma trezesc devreme. In noapte aceea am visat extrem de frumos, cum nu mai visasem de foarte multa vreme. Am visat lumea din carte, cu toate elementele ei, asa cum fusesera asimilate de sufletul meu. Regasisem in carte acea parte a copilariei si adolescentei mele pe care nu am apucat sa o traiesc, fiind nascut si crescut intre betoanele Bucurestiului. Mai exact, regasisem acea parte a copilariei mele de român pe care nu apucasem sau nu fusesem lasat sa o traiesc.

Dupa ce am terminat cartea, i-am zis autorului parerea mea: este un roman extraordinar, asa cum nu stiu sa se mai fi scris la noi, care poate sa reinvie in sufletul oricarui român acea cultura profunda, pe care o recunoastem cu toata fiinta noastra imediat ce o vedem, chiar daca multi au incercat pana acum sa ne-o ingroape. Dupa mine probabil ca i-au mai spus-o si altii, ceea ce a dus pana la urma la aparitia acestui excelent roman si in editie tiparita.

DAR, ca orice lucru bun facut in Romania zilelor noastre, nu este sustinut de nimeni dintre cei care ar avea puterea sa o faca.

Incercam noi sa facem acest lucru, plecand de la acest site care se doreste (si este) facut de un simplu "fan" al genului fantasy care se intampla sa il si cunoasca pe autor. Nadajduiesc ca, odata cu trecerea timpului, sa putem pune aici mai multe lucruri frumoase legate de lumea acestei carti, unele venite de la autor (daca va avea bunavointa sa ne bage in seama :) ), altele venite de la VOI, cei care ati citit cartea si doriti sa lasati aici o impresie, sugestie sau contributie personala.

 
PDF Print E-mail
Despre autor

Mihai-Andrei Aldea

Este un autor "tânăr", dacă este să judecăm după vârsta standard a consacrării în literatură.

Este pasionat de istoria veche a poporului român şi de cultura lui profundă, anume de folclor. Este vorba despre acel folclor vechi românesc care era declarat dispărut, sau oricum, în curs de dispariţie, de către Ernest Bernea la mijlocul secolului XX.

În prezent este doctorand în folcloristică la Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, având-o drept  coordonator al lucrării pe doamna Sabina Ispas.

Alături de numeroase articole şi studii etno-istorice, autorul a mai publicat, în domeniul strict literar, un volum de versuri, "Zboruri".