In zori, cei trei fură treziţi fără prea multe vorbe. De alt­fel, aveau să vadă şi în celelalte forturi că soldaţii în­cer­cau să nu se apropie prea mult de trecătorii ce popo­seau la ei. Prea mulţi dintre călători mureau şi era prea greu să suferi pen­­t­­ru fi­­­e­­care. Mulţi, chiar trăind, nu mai reveneau vreo­dată. Iar unii pu­­­­­­­teau fi chiar Năluci sau alte creaturi pri­mejdioase.

Doar căpitanul cel aspru le dădu mai multă aten­ţie. Ve­­­­ri­­fică legăturile cailor şi schimbă câteva curele prea vechi cu ce­­le din magazia fortului. Apoi întinse Surdului o sa­bie mi­nu­­­na­tă, ce se vedea limpede a fi fost făurită în a­te­li­e­rele din Do­chia.

Surdul, altfel nu prea ruşinos, şovăi:
– Nu se poate, căpitane! Sabia asta e o avere!
Căpitanul zâmbi atât de aspru, că ai fi putut spune mai cu­rând că rânjeşte.
– E a ta, băiete! Sau, mai curând, a tatălui tău. El mi‑a dat‑o, atunci, demult, când ne‑am văzut prima oară. Şi mi‑a folosit mult, e drept. Dar de atunci eu am primit şi altele. Tu, ce ai? Un fier de coasă prefăcut în sabie?

Mitu roşi la aceste cuvinte. Armele lor erau toate fă­­cute în sat la ei. Surdul însă luă sabia cu un aer plin de bu­cu­rie. Era de la tatăl său! Şi suna atât de frumos când o ro­tea prin aer! Mitu îl privea cu ochi mari. Şi‑ar fi dorit şi el o a­se­menea minunăţie de armă. Şi la drept vorbind, chiar le‑ar fi fost de mare folos tuturor asemenea săbii.

În vreme ce căpitanul se ocupa de caii lor şi de Sur­dul, Dan era tras deoparte de negustor. Înalt, cu haine ciu­date, iz­bi­toare, roşii, negustorul fusese foarte tăcut în sea­­ra di­­nainte şi nici nu‑i băgase în seamă. Chiar şi acum îl cer­ceta pe Dan a­mă­nunţit şi rece cu ochii săi negri, ca şi când altcineva ar fi vor­bit cu acele cuvinte prietenoase, şi nu el.

– Ascultă, iubite războinic! Văd limpede că vrei să treci în Derala şi că vei reuşi. Se vede limpede pe tine că eşti un a­devărat erou şi vei izbândi în tot ce vei dori. Am şi eu o ru­gă­minte pe care sper să nu mi‑o înlături. Nu de­parte de Pă­du­rea cea Mare, dincolo, se află Castelul Ne­gurilor, unde stă­pâ­neşte Voievodul Crişan. Am cu el a­nu­mite afaceri şi am pri­mit ceva ştiri de la căpitan, pe care aş dori să i le tri­mit. Bi­nevoieşti a mă ajuta cu această lucrare?
Dan se miră tăcut.
– Adică, reluă negustorul, să‑i duci o scrisoare din par­­tea mea. Te va primi bine… pe tine şi însoţitorii tăi.
Deşi nu putea spune de ce, Dan simţea că în spa­tele vorbelor şi privirii se ascunde ceva. Prea părea prefă­cut to­tul. Desigur, aşa erau de obicei negustorii. Pentru a câş­tiga mult şi a se descurca, aveau nevoie să fie linguşi­tori şi, nu de puţine ori, chiar să înşele. Dar poate era ceva mai mult decât atât în purtarea celui din faţa sa. Şi, nu ştia nici el de ce, se trezi târguindu‑se:
– Castelul Negurilor? Mi se pare că nu are un nu­me chiar aşa de bun.
De fapt nici nu auzise de el.
Negustorul se miră sincer:
– Cum, bârfele ajung atât de departe? N‑aş fi cre­zut să auziţi de el în Şindriliţa. Dar să spui că nu are nume bun… Nici vorbă! Crede‑mă, Voievodul Crişan, chiar da­că este mai as­pru şi mai rece la fire, este un om demn şi cinstit. Şi apoi, nu ai a te teme, este în interesul său să pri­mească veştile, şi poate chiar să trimită vorbă înapoi. Pe mine mă vei găsi la Târ­gul Morii, pe dealurile de dincolo de Şindriliţa – şi zâmbi cu înţeles.

Dan ştia Târgul Morii, că doar era cel mai mare pe ca­­re îl văzuse vreodată. Îşi aminti chiar că îl mai zărise o­da­tă pe negustor acolo, deşi nu putea să înţeleagă bine când. Oricum, negustorii din Târgul Morii erau vestiţi în tot Ţinutul Câm­pi­nenilor şi nimeni nu le‑ar fi pus la în­do­ia­lă bogăţia. Şi, în fe­lul lor, erau destul de cinstiţi. În felul lor, desigur.

Neguţătorul înţelese însă altfel tăcerea sa plină de a­min­tiri. Crezu că e vorba de un fel de a se tocmi al lui Dan.
– Desigur, doresc a‑ţi mulţumi pentru munca ta. Ia­­tă, văd că prietenul tău tocmai primeşte o sabie de Do­chia. Nu ţi‑ai dori şi tu una la fel?
Dan zâmbi, neaşteptat de calm în faţa unei aseme­nea momeli.
– Nu.
Sprâncenele negustorului se înălţară cu uimire la re­­fuzul atât de liniştit şi sigur.
– Hm! – făcu el. Se vede că eşti cu adevărat un om ma­­­re. Chiar dacă ai avea o astfel de sabie sau alta mai bu­nă, mă­car pentru preţul ei mare m‑aş fi aşteptat s‑o do­reşti. Dar nu‑ţi doreşti una pentru prietenul tău cel iscusit la vor­bă, ăăă… Mitu parcă‑i zice?

Dan îl privi rece, fără nici un răspuns. Nu‑i plăcea fe­lul în care vorbea neguţătorul. Sub cuvintele aparent o­biş­nu­ite ale u­nei târguieli se ascundea o iscodire dibace ca­re îl pri­vea pe el şi care încerca să‑i dibuiască toate as­cunzişurile. Felul în care negustorul sucea cuvintele în­demna la vorbă. Şi cine vorbeşte mult, de obicei şi spune multe, chiar din ce­ea ce n‑ar dori de fapt să spună. Lui Dan aşa ceva nu‑i plă­cea. Cel din faţa lui fu silit să îşi ple­ce o­chii înaintea privirii sale.

– Mda! – mormăi negustorul cu neplăcere. Uite, pri­meşte, te rog, o sabie de Dochia pentru prietenul tău, şi… a­ceste două fluiere pentru tine.
În palma întinsă către Dan stăteau două fluiere ci­u­date, scurte, unul din argint iar celălalt din bronz. A­mân­do­uă erau vechi, şi se vedea bine asta, şi amândouă aveau modele ciudate pe ele, cu fulgere, picături de ploaie, in­sec­te felurite, broaşte şi multe altele. Modelele erau foarte mă­runte şi foarte frumos făcute. Dar se şi ve­dea bine că sunt stră­ine şi făcute în alt colţ al lumii.
– Cel de argint foloseşte pentru a chema fiarele, iar cel de bronz pentru a le izgoni. Ele sunt unul din mijloa­cele prin care am rămas în viaţă în călătoriile mele.
Şi văzând că Dan încă nu spune nimic, insistă ru­gător:
– Hai, te rog, le primeşti, duci scrisoarea?
Dan le luă, şi luă şi sabia, şi scrisoarea. Dădu să ia­să pe uşă fără un cuvânt, dar se răzgândi şi îşi întoarse ca­pul spre omul ce se aşezase pe un scaun, parcă istovit:
– Ştiu că mă trimiţi în primejdii mari.
Negustorul tresări şi îl privi cu ochii larg deschişi.
Dan ieşi.

*
Incălecară tăcuţi. Îşi luară un scurt rămas bun de la soldaţi şi porniră iute, în răceala dimineţii, către Podul Văii Strigii.

Acesta era un arc de piatră cenuşie, asemenea zi­du­­ri­lor fortului, aruncat din vechimi neştiute peste pră­pas­tia za­darnic numită „vale”. Nu se ştie cum reuşiseră cei de de­­mult să‑l ridice. Se spunea chiar că e mai vechi decât Dru­mul Tre­că­torii şi că fusese făcut chiar de unele din făp­turile Pădurii celei Mari, pentru trebuinţele lor. Dar ni­meni nu ştia care era a­devărul. Pereţii de piatră ai prăpăstiei e­rau de un maroniu pră­fos, făcând ca podul să se vadă încă de departe. Pe ici pe co­lo se iveau smocuri de verdeaţă agă­ţa­­te de stâncă. De­păr­tarea făcea să nu se poată vedea de sunt jne­peni, brazi ori doar ierburi. O strigă se desprinse de un­deva dintr‑o grotă as­­cunsă şi se roti peste adâncuri, tre­când pe sub pod şi to­pindu‑se într‑un ungher neştiut.

De partea cealaltă a Podului Văii Strigii se vedea Dru­mul Trecătorii, intrând în desişul de brazi şi fagi.
– Se schimbă Pădurea, rosti Mitu, nu se ştie de ce – în şoaptă.
Ceilalţi doi se mulţumiră a da din cap. Cu adevă­rat, pădurea părea aici mai aspră, mai… de înălţimi.
Striga se întoarse, trecând pe deasupra lor. Era uri­a­şă, cu aripile cât Surdul de mari, sau poate chiar mai mari. Se ro­tea deasupra podului, supraveghindu‑i din înălţime. De­şi era destul de sus, i se vedeau limpede şi ochii i­menşi, şi ciocul ma­­re şi puternic, şi ghearele de care până şi urşii se temeau.
– Ce‑o vrea de la noi? – mormăi Mitu.

Desigur, nu‑i răspunse nimeni, dar toţi răsuflară u­şu­­­­raţi când ajunseră la marginea pădurii, care părea a fi to­­tuşi un cât de mic adăpost.

Se înşelaseră însă. Abia intraseră în umbra copa­ci­lor, şi striga scoase un alt ţipăt, iar dinspre Valea Strigii se a­­­uzi un urlet cutremurător. În doar câteva clipe, începu a se ri­dica din adân­cul prăpăstiei un val nesfârşit de strigi, înăl­ţându‑se dea­supra pădurii, înspre cei trei, ca şi cum ar fi voit a‑i în­vă­lui. Într‑o clipită numai, cei trei dă­dură pin­teni cai­lor şi por­niră într‑un galop disperat. Ştiau că un­de­­va în faţă, spre Creasta Crivei, era un adă­post pentru tre­­­­că­tori. Dar ştiau şi că nu era cu putinţă ca galopul ca­i­lor să în­­treacă zborul stri­gilor. Cum puteau scăpa dintr‑o a­se­me­nea pri­mej­die cumplită?

Nimeni nu mai auzise ca strigile să atace ziua! Doar se ştia că sunt făpturi ale nopţii, ca mai toate făptu­rile Pă­du­rii celei Mari.

Dan îşi aminti de fluiere. Le‑ar fi putut folosi ca să go­nească strigile… Dar oare putea avea încredere în ne­gus­tor? Privirea lui nu‑i plăcuse. Dacă‑l minţise? Auzise el de flu­­ierul pe care îl foloseau unii călători prin Pădurea cea Ma­re, dar a­cela era chiar de lemn, nu de argint ori bronz. Şi era doar u­nul. Şi nu aşa ciudat ca acestea. Era ca cele pe ca­­re le foloseau şi ciobanii lor ca să‑şi cheme sau să go­neas­că în taină câinii ori lupii. Mai bine să nu le fo­lo­seas­că, de­cât da­că nu mai este cu adevărat nicio altă cale de scăpare.

Deodată, din faţă se auzi un şuier tulburător şi din um­­­­­­­bra pădurii se desprinse un pâlc de Năluci. Ziua! Ne­gre şi ce­nu­şii de sus până jos, cu văluri ciudate şi parcă a­vând mul­te bra­ţe, cu multe săbii şi suliţe de oţel, se nă­pusteau a­­supra celor trei.

Prietenii traseră de hăţuri cu putere, scoţându‑şi – mai mult ca sigur degeaba – săbiile. Ce să faci în faţa unor ase­me­nea puteri, unite pentru a‑i distruge?
Pentru o clipă, amintindu‑şi de spusele căpitanu­lui, Dan se gândi că, într‑adevăr, Pădurea părea a‑i cu­noaş­te, şi vo­ia să‑i nimicească. La fel gândea şi Surdul, care se um­plea de mânie gândindu‑se că va sfârşi ca şi tatăl său. Doar Mitu nu se gândea la astea ci, ca totdeauna când era vor­ba de o luptă, se simţea prins de un fel de fu­rie în­gro­zi­toa­re şi rece.

În cele câteva clipe de răgaz, vălul strigilor ajun­se­se deja deasupra lor şi coborî într‑o viteză năucitoare, dar nu asupra lor, ci asupra Nălucilor!!
Ciocnirea dintre cele două armate fu îngrozitoare. Pă­durea cea Mare se zguduia de ţipetele strigilor şi urle­tele şu­ierate şi înfricoşătoare ale Nălucilor. Pene şi petice de pân­ză şi stropi de sânge săreau în toate părţile. Din par­­­tea Nă­lu­cilor vârtejuri de fier se roteau în întâmpina­rea stri­gilor. Din par­tea acestora gheare teribile şi ciocuri i­men­­se, loviturile u­nor a­ripi uriaşe, viteză şi dibăcie. Um­bra Pă­durii părea şi mai în­tu­necată de norul de strigi de deasupra. Pă­rea aproape de ne­crezut cât de bine luptau strigile îm­po­tri­va unor duşmani a­tât de te­muţi ca Nălu­ci­le. Şi numărul lor, numărul lor părea ne­sfârşit.
Deşi celor trei li se păruseră veacuri, dură doar câ­te­­va minute până când Nălucile, multe rănite foarte rău, în­ţe­­le­se­ră că nu puteau câştiga. Şi, în câteva clipe, dis­pă­rură în a­dân­cul Pădurii, unde nu puteau fi urmărite de strigi.

Acestea se înălţară din nou deasupra Drumului Tre­cătorii şi a celor trei, rotindu‑se în cercuri largi.

Dan le făcu celorlalţi un semn şi reluă galopul – dar ceva mai liniştit – către adăpostul de la Creasta Cri­vei. Stri­­gile îi însoţiră, deşi o parte din ele – abia văzută prin­tre cren­­­gile dese – stăruia asupra unei anume părţi a pă­durii. Deşi nu le spuse nimic celorlalţi, Dan era sigur că a­colo stă­­teau Nă­­lucile, aşteptând, poate, un prilej potrivit spre a a­taca din nou. Ziua!

Urcuşul devenea mai greu, şi curând galopul de­ve­­ni trap săltat, acesta trap aşezat, iar apoi fură nevoiţi să mear­­gă la pas.

Făgetul dispăruse, înlocuit pretutindeni de brazi şi pini. Ierburile erau mai rare, doar pâlcuri de ferigi şi alte câ­teva plan­te necunoscute câmpiei îndrăznind să înfrunte ce­tina uscată de la poalele coniferelor. Deşi soarele era pu­­ter­nic, aerul se păs­tra răcoros chiar şi acolo unde lipsea aco­pe­ri­şul crengilor. Iar drumul devenea tot mai pietros, colţi de stân­că ivindu‑se pe a­lo­curi pe margine.

Cei trei mergeau grăbit, încă necrezând că au scă­pat, încă neîndrăznind să creadă că strigile, în loc de duş­mani, le sunt prieteni şi ocrotitori.
– Iată adăpostul! – strigă Mitu bucuros.
În faţa lor se deschisese iar Drumul Trecătorii. A­dă­­­pos­tul era chiar pe marginea Văii Crivei. Deşi abruptă şi ea, Va­­­lea Crivei era departe de a fi o prăpastie, ca „Valea Strigii”.
Intrară în adăpost şi închiseră uşa mare din bronz, cu un zăvor uriaş, care scrâşni puternic.
Totul era mare aici, parcă pentru altfel de oameni. Fe­­restrele erau tot din bronz, arătând ca un fel de scuturi găurite.
– Găurile, făcu Mitu, sunt pentru a putea trage cu ar­­­cul şi a vedea afară.
Dacă n‑ar fi fost într‑o clipă atât de grea, Dan şi Sur­­­dul ar fi râs de el o grămadă. Cine nu ştia de ce sunt gă­­u­rite fe­­res­trele din bronz!
– De ce ne‑or fi atacat Nălucile? – bolborosi iarăşi Mitu. Şi ziua! Cine a mai pomenit să atace ziua? – adăugă el, de a­ceas­tă dată cu dreptate.
– Parcă strigile luptă ziua – mormăi tulburat Surdul, punând mâna pe o ciutură căzută într‑un colţ şi luând a­pă din izvoraşul ce susura într‑un colţ, spre a adăpa caii.
Şi el avea dreptate: strigile nici nu se arătau vreo­da­tă ziua, dar să mai şi lupte!

*
Intr‑o latură a adăpostului văzură un fel de sobă şi alături vreascuri. Cât ai clipi, focul începu să ardă în so­bă. A­veau acum nu doar cu ce se încălzi, ci mai ales cu ce se apăra.

Abia când se liniştiră o clipă auziră zgrepţănatul ce ve­­­nea de la uşă de mai multă vreme. Urcat pe o scară, Dan privi într‑o parte. O strigă uriaşă, poate chiar cea care îi în­­so­ţise pri­­ma, stătea în faţa uşii, zgâriind‑o cu gheara, ca şi cum ar fi vo­it într‑un fel să ciocăne. Câţiva stropi de sân­ge, măr­turie a lup­­tei ce o purtase, încă îi pă­tau penele, de­şi se ve­dea lim­­pede că în­cer­case a le curăţi.

Dan se îndreptă spre uşă. Mitu sări la el:
– Ai înnebunit?! Nu deschide! Vrei să murim?!
Dan se încruntă la el şi apoi îl dădu la o parte fără nici un cuvânt. Surdul, deşi cam temător şi el, puse mâna pe u­mă­rul lui Mitu, făcându‑l să se potolească.

Odată cu deschiderea uşii, adăpostul se lumină.
Striga se clătină o clipă pe picioarele ei puternice, şi apoi, dintr‑o fâlfâire de aripi, sări drept pe şaua călu­ţu­lui lui Dan, Steluţă. Gheara ei începu să râcâie când un de­sag, când celălalt.
Mitu nu se putu abţine:
– Ce‑o vrea de la tine, Dane? Ai vreun şobolan pe‑acolo?
Nimeni nu băgă în seamă gluma nelalocul ei.
Dan îşi dădu jos desagii de pe Steluţă şi îi vărsă pe jos. Striga sări iar şi arătă cu o gheară un pacheţel mic, a­lu­­necat mai într‑o parte. Dan parcă presimţise că e vorba de as­ta. Cu o singură mişcare desfăcu pacheţelul, şi cele do­uă flu­iere ie­şiră la lumină. Pentru o clipă cei trei prie­teni şi stri­ga se hol­bară împreună la fluierele ciudate.
Surdul se făcu galben la faţă:
– Nebunule! De unde ai luat alea!
Dan se întoarse uimit spre el:
– Negustorul de la fort mi le‑a dat.
– Şi le‑ai primit? Ştii ce sunt alea? Sunt fluierele celor no­uă blesteme.
Abia atunci Dan îşi aduse aminte şi nu‑i veni să crea­­­dă cât fusese de prost. Cum putuse uita aşa ceva?! Flu­­ierele ce­lor nouă blesteme! Nu era de mirare că Nălucile în­cer­­caseră să‑i ucidă, chiar şi pe timpul zilei. Poveştile despre a­ceste flu­iere e­rau înspăimântătoare. Şi doar le ştia, le ştia a­tât de bine!
Se vede că e mare deosebire între a şti ceva şi a trăi asemenea lucruri.

Privi cum striga îşi mişca gheara deasupra lor, ca şi când ar fi vrut să le ia ori să le distrugă, dar nu îndrăznea.
Ca de obicei, Mitu se trezi vorbind:
– Fluierele celor nouă blesteme? Parcă am auzit de ele… dar nu mai ştiu ce.
Dan şopti ca pentru sine:
– Nu se ştie când şi de cine au fost făcute. Cel care le foloseşte trebuie să sune în amândouă odată. Şi prin su­ne­tul lor tainic, după nota pe care o scot, cheamă asu­pra ţi­nu­tului în care au fost folosite cele nouă plăgi ale Egiptului.
– Parcă erau zece plăgi, sări Mitu, ca să arate că şi el ştie ceva.
– Da, dar fluierele astea le aduc doar pe primele no­uă. A zecea, nu se ştie sigur de ce, nu. Se pare că aceea doar Dum­ne­zeu Însuşi o poate aduce… Multă vreme au fost în stăpânirea Nălucilor aceste fluiere, şi multă neno­rocire au adus cu ele. Se spune că şi Asa – ştii, ţara din care a venit Orban, pielarul – a fost nimicită de Năluci tot cu ajutorul fluierelor.
– Şi negustorul ţi le‑a dat ţie?!
Dan dădu din cap.
– Bănuiam eu că e ceva ciudat la mijloc. Am crezut însă că e vreo capcană cu scrisoarea, ori că e vreo pri­mej­die acolo, în Derala, la Cas­telul Negurilor…
– Castelul Negurilor, făcu Mitu? N‑am auzit de el.
– Nici eu, se încruntă Surdul.
Dan scoase din traistă scrisoarea. Era doar legată, dar nu pecetluită, ceea ce era iarăşi de mirare. Citi tare:
„Mărite Voievod Crişan, stăpân al Ţării Negurilor şi al Marelui Castel, îţi scriu eu, Berger, neguţătorul din Târ­gul Morii.
Dacă această scrisoare ajunge la tine înseamnă că într‑adevăr aducătorul ei este cel care poate să aducă Cio­ca­nul Zimbrului şi să distrugă fluierele celor nouă bles­teme. Şi fluierele sunt la el. Pădurea l‑a recunoscut, deşi el în­că nu ştie asta. Ajută‑l, şi te va ajuta.
În rest, cele ştiute încă rămân aşa, iar tristeţea um­breş­­te încă Asa şi Vozia.
Dar dacă ne va ajuta Dumnezeu, poate vor fi toate ce­va mai bune.
Să ne vedem cu bine.
Acelaşi, pentru totdeauna,
Neagu Berger”.

Când se termină scrisoarea, rămaseră toţi tăcuţi, mul­tă vreme.
Apoi, Dan grăi îngândurat:
– Se pare, dragi prieteni, că, vreau sau nu vreau, am pri­­mit ceva de făcut. Noi am plecat spre Derala, Sur­dule, că aşa ai vrut tu, să ajungem… ştii tu unde. Acum însă a­vem alte dru­muri. Eu voi merge, înainte de orice alt drum, către Castelul Ne­­­gurilor, care se pare că există cu ade­vă­rat. Voi, către târ­gurile şi ţara pe care de mult do­reaţi să le vedeţi.
Glasul lui Dan, deşi întristat, era măsurat, hotărât şi plin de putere.
Mitu, de obicei vorbăreţ, icni scurt.
Surdul fu cel care izbuti să deschidă gura:
– Vrei să ne părăseşti? Sau crezi că suntem nişte laşi ori nişte netrebnici? Venim cu tine!
Dan clătină din cap.
– Sunt multe primejdii pe drumul pe care trebuie să merg eu. Nici eu nu le ştiu, şi nu ştiu dacă voi trăi să îmi în­­­de­plinesc menirea. Dar orice‑ar fi, trebuie să îmi duc lupta pâ­nă la capăt.
Deşi înghiţea în sec, Mitu izbuti să‑şi dezlege gura:
– Şi eu… şi eu voi lupta până la capăt! Cu tine, vreau să zic! Merg cu tine!
– Şi eu, sări Surdul. Să nu crezi că scapi de noi cu una cu două.
Dan îi privi cu lacrimi în ochi, lacrimi care şi în o­chii lor luceau:
– Dragii mei prieteni, dar nu vreau să scap de voi! Toc­mai de asta mă tem, să nu rămân fără voi.
Surdul i‑o reteză:
– Am hotărât, aşa că gata vorba! Mai bine spune ce fa­cem mai departe.
Dan rămase pe gânduri.
– Dacă vreţi neapărat să mă însoţiţi, fie! Dar ce fa­cem mai departe vom hotărî mai încolo, după ce ne refa­cem, zise el. Ori­cum, vom îndeplini misiunea de a duce scri­­soarea şi flu­­ie­rele. Da­că vom putea. Şi dacă nu este şi a­ici altceva la mijloc.
Şi după o clipă de gândire, spuse:
– Vedeţi, nu înţeleg totuşi de ce negustorul m‑a min­ţit despre fluiere. Aş fi putut să le folosesc doar din greşeală.
– Ce ţi‑a zis de ele? – întrebă Mitu.
– Că cel de argint cheamă fiarele, iar cel de bronz le izgoneşte.
– Cum?! – făcu Mitu, de‑a dreptul îngrozit. Şi când strigile veneau după noi te‑ai gândit să…
Nici nu izbuti să termine cuvântul de groază.
Dan dădu din cap a încuviinţare.
– Da, m‑am gândit. Dar nu mi‑a plăcut ceva la fe­lul în care vorbea şi mă privea negustorul. De fapt nici a­cum nu sunt sigur că este cinstit, cu toată scrisoarea asta. Uitaţi‑vă şi voi: nu are nici măcar pecete pe plic. Parcă ce­re să fie citită. S‑ar putea să fie o păcăleală.
– Poate, grăi Surdul, dar chiar cu minciuna pe care ţi‑a spus‑o despre fluiere, tot nu aveai cum să suni în a­mân­­­două odată. Or numai dacă sufli în amândouă odată chea­mă cele nouă blesteme.
Dan îl privi surprins.
– Aşa e! Nu m‑am gândit… Dar, făcu el după câ­te­va clipe, aş fi putut să încerc să le folosesc şi să pier aş­tep­tând să îşi facă lucrarea… Hm! Bănuiesc însă că asta ar fi în­­sem­nat să fiu prea prost… Oricum, e ciudat totul. Şi fe­lul în care mi le‑a dat şi ce mi‑a spus, e ceva ciudat la mij­loc. Nu ştiu, dar voi vedea, oricum, trebuie să fim cu ma­re grijă.
Privi spre pasărea uriaşă ce părea să îi asculte ne­răbdătoare.
– Şi vreau să‑ţi mulţumesc, ţie şi neamului tău, pen­­tru ajutorul pe care ni l‑aţi dat astăzi. Dacă voi putea să te a­jut vreodată, ori să vă ajut, fără a face, desigur, ceva rău, poţi să ai încredere că vă voi ajuta.
În clipa aceea, striga se întoarse şi, din câteva bătăi de aripi, fu departe. Părea că şi‑a îndeplinit menirea.

Dan ieşi după ea, şi văzu, din Culmea Crivei pe ca­re stă­­tea adăpostul, că stolul mare al strigilor pierea în de­păr­­ta­re, că­­tre prăpastia în care îşi aveau de obicei săla­şul. Un grup ce­va mai mic plutea încă deasupra pădurii, tot mai de­par­­te, ur­mă­rind poa­te Nălucile care plecau. În mar­ginea ză­rii, ca o um­bră pe um­bra pădurii, se vedea, mic şi îndepărtat, Fortul Po­dului.
– Cred, zise Dan către prietenii săi, că Nălucile au fost rănite destul de rău şi nu se vor întoarce prea cu­rând. Mai bine ne‑am face datoria de a strânge vreascuri, ca să nu‑i lă­săm lipsiţi pe cei care vor veni după noi. Şi ar fi bi­ne să pre­gătim ceva de mâncare.

Cei trei se puseră pe treabă.

Înainte ca soarele să înceapă a se ascunde după Cul­­mea lui Coroi, dincolo de Valea Crivei, aduseseră şi vreas­­curi îndestul, ba chiar apucaseră a‑şi face un ceai din mu­gu­rii de pin şi brad culeşi pe loc. Din fericire, Mitu, ca tot­dea­u­na, a­vea ceva miere la el, şi ceaiul deveni o adevă­rată plă­cere. Câ­teva ciuperci, găsite din întâmplare, scu­ti­ră me­rindea din de­sagi de a fi mâncată acum.

Poate ciudat, sau poate nu, deşi erau plini de gân­duri şi întrebări (şi îngrijorări, fireşte), nu scoaseră niciun cuvânt. Ziua fusese grea şi ce‑i aştepta putea fi şi mai rău.

Uşa fu zăvorâtă cu grijă, şi la fel ferestrele. În adă­post se lăsă deodată întunericul. Ascultară o vreme în tă­cere frea­mătul Pădurii. Iată, li se împlinise dorinţa. De mici vi­sa­seră, toţi trei, să cunoască mai îndeaproape Pă­durea cea Ma­re şi toa­te minunile ei. Şi dorinţa li se împli­nea, mai pre­sus de aş­tep­tări. În doar două zile viaţa li se schim­base atât de mult, pentru totdeauna.

Desigur, ar fi putut să se întoarcă înapoi. Dar cu ce preţ? Ce puteau face cu fluierele? Cine le‑ar fi primit în lo­cul lor? Şi ei, cui le‑ar fi putut da cu inimă curată? Sau dacă le‑ar fi aruncat într‑o prăpastie, ce s‑ar fi ales de ele? Nu le‑ar fi luat oare Nă­lu­cile, care se vede că le doreau a­tât de mult, încât ie­şi­seră chiar ziua spre a le lua? Şi cui să le dea, de vreme ce nici strigile nu în­drăzniseră a le lua? Era limpede că trebuia să mear­gă mai de­parte şi să lupte până la capăt. Sau să moară luptând.

Gândul nu era prea liniştitor. Este uşor să simţi că eşti erou acasă; să îţi închipui fapte de vitejie, curaj, înţe­lepciune şi altele la fel. Dar în faţa primejdiei… e cu totul altceva!

Făcând cu schimbul de veghe, se cufundară în noapte.

<CAPITOLUL  I                                     CAPITOLUL  III>