Caii coborau cu greu pe treptele de piatră. Deşi largi pen­­­­­tru oameni, erau totuşi cam mici pentru anima­le­le de po­va­­ră. Doar Steluţă, mărunţelul căluţ ce‑l purta pe Dan, mer­­­gea mai u­şor. Drumul părea nesfârşit, ca şi cum ei ar fi plutit un­de­­­va între cer şi pădurea din Valea Urşilor Negri. Uşoare fu­ioa­­­re de ceaţă se a­găţau în ume­zeala dimineţii de coroanele co­­­pa­cilor. Vă­zută de sus, pă­durea părea un covor de nori verzi, stră­puns de nenumă­rate vârfuri şi stânci. Fru­museţea pe­­­i­sa­jului era mult mai mare decât tot ce văzuseră până atunci.

Sus de tot, Turnul Morţii şi stâncile, ascunse de bu­za pră­­­­­pastiei, se făcuseră nevăzute, lăsând loc cerului al­bas­­­tru. Pă­­rea că de acolo coboară ei, într‑o linişte tulbu­ra­tă doar de copitele cailor pe piatra tare a muntelui.

Nici el neştiind de ce, Mitu se apucă să scotocească pa­chetul cel mare pe care‑l primise.
– Băii! – ţipă el de sperie caii. Băii, ăştia mi‑au dat un arc!
Într‑adevăr, smuls din cârpele ce‑l înfăşuraseră şi ca­­re mai adăposteau acum doar o tolbă cu săgeţi, un mi­nunat arc de tisă lucea în soare.
– Nu e o minunăţie? – întrebă Mitu, privindu‑l în­cân­tat, în vreme ce‑şi strunea calul care se clătina pe pia­tra lu­necoasă.
– Ba da, mormăi Surdul, potolindu‑şi şi el calul. E o mi­­­nu­­năţie că n‑am ajuns deja în fundul prăpăstiei cu ur­­le­­te­le tale.

Dan râse. Deşi Steluţă tresărise la ţipătul lui Mitu, nu făcuse mişcările speriate ale celorlalţi. Încă o dată, fu mul­ţu­mit şi de cal, şi de felul în care îl pregătise.
Până jos coborârea se făcu parcă în vis. Mitu îşi tot cer­­ceta arcul – tolba o pusese deja la şa – mormăind în­tru­na tot felul de lucruri. Surdul şi Dan mergeau în tă­cere, ne­bă­gându‑l în seamă.

Norii de frunze crescură tot mai mult. Se vedeau lim­­­pede şi crengile, şi multe, multe păsări se auzeau a­cum ci­ri­pind în frunziş. Rotindu‑şi privirea peste întin­de­rea pă­­du­rii,văzură cu mulţumire că nicăieri zburătoa­rele nu se î­nalţă speriate. Deci nici o fiară nu se preumbla în um­bra dea­să a co­pacilor.
Drumul Trecătorii se ivi deodată limpede, la mar­gi­­­nea ultimei trepte de piatră. Iarba care‑l mărginea până în um­­­­bra copacilor era de un verde minunat, de stră­lu­ci­rea sma­­­­­raldului. Ferigile şi florile ce se iveau pe alocuri trans­for­­mau pădurea într‑un tablou de basm.

– Câtă frumuseţe! – spuse pătruns Mitu, şi de a­ceas­tă dată cei doi prieteni ai săi încuviinţară fără şovă­ire.
Era, într‑adevăr, foarte frumos.
După câteva minute însă, Dan opri calul şi se în­toar­se spre ei.
– Simţiţi că vine furtuna?
Cei doi încuviinţară fără vorbe. Soarele ardea foar­te tare, iar norii alergau fuioare, adunându‑se din ce în ce mai mulţi într‑o pătură tot mai deasă.
– Să ne grăbim, spuse Dan.
Şi – pentru a câta oară de la intrarea în Pădurea cea Mare? – porniră iar la galop. Ştiau că furtuna înseamnă ma­­re primejdie, nu doar din pricina trăsnetelor – şi poate şi a grin­dinii – ci şi pentru că i‑ar fi putut împiedica să a­jun­gă la vre­­me la Fortul Urşilor. Din fericire mai era până la în­ce­pe­rea plo­ii, iar drumul era larg şi îngăduia cu u­şu­rin­­­ţă ga­lo­pul. A­şa că fu­giră, şi fugiră, şi fugiră…

*

Se întunecase deja. Nu a seară, ci a furtună. Dar mai era ceva vreme până la stârnirea vijeliei. Rafale de vânt şu­ie­rau însă câteodată pe deasupra, clătinând cren­gi­le co­pa­ci­lor, vestitori ai puterii ce stătea să se năpus­tească peste ei.

Aflat în frunte, Surdul zări un fel de mică umbră ce se mişca pe Drumul Trecătorii, parcă spre aceeaşi ţintă ca şi ei, dar mult mai încet.
– E ceva în faţă, rosti el din goana calului către pri­e­­­tenii săi.
– Ce?
– Nu văd bine… – şi Surdul şovăi. Parcă ar fi un… pitic!

Uimirea lui o împărtăşiră îndată şi ceilalţi doi. Un pi­­tic aici? Doar departe, către Marea Trecătoare, începeau ţi­­nu­­­tu­ri­le în care se găseau piticii.
Cândva, spuneau legendele, ei se găseau peste tot în Pădurea cea Mare, dar răutatea Nălucilor şi a altor a­se­me­­nea făpturi îi siliseră a se retrage către Munţii cei Mari şi Culmile Îngheţate. Purtarea lor faţă de oameni era schim­­­bă­toa­­re, du­pă cum era şi firea lor. Ce‑i drept, şi oa­me­nii se pur­­tau diferit faţă de pitici, după cum le era fe­lul.

Se spunea, de asemenea, că uneori mai călătoresc şi pi­­ti­cii pe Drumul Trecătorii, cu cine ştie ce treburi as­cun­se. Şi se vede că era adevărat.
– Hei! – strigă Mitu. Mergi spre Fortul Ursului?
Piticul, care se vedea tot mai limpede, întoarse în fu­­­­gă capul spre ei şi se opri.
– Da, zise el. Mă luaţi cu voi?
– Vino, strigă iar Mitu.

Aproape îl ajunseseră, şi Mitu se aplecă spre a‑l ri­di­­­ca de jos. Dar piticul, cu toate că hainele verzi pe care le pur­­­ta e­rau prea largi pentru el, sări cu un salt nemaipo­me­­­nit drept pe şa, chiar în spatele lui Mitu. Săritura fu atât de precisă şi fru­­moasă, că nici Dan, nici Surdul nu‑şi putură stă­­pâni un stri­găt de laudă. După cum nu‑şi pu­tură stă­pâ­ni nici râsul la ve­derea feţei uimite a lui Mitu care, în plin galop, se tot în­tor­cea să se con­­vingă că piticul ajunsese to­­tuşi chiar în spatele lui.

Curând primele picături de ploaie începură să ca­dă peste frunzele copacilor, grele şi reci. Întunericul se­mă­na de­­­ja cu cel al serii. Brusc, Drumul Trecătorii se opri, şi cei trei abia izbutiră a‑şi înfrâna caii. Fortul Urşi­lor, din pia­­tră vi­­­neţie, se înălţa măreţ înaintea lor. În jur un fel de lu­­mi­niş ma­­re, care nu îngăduia vreunui duşman a se a­pro­­pia ne­vă­zut.

Poarta grilaj era întredeschisă, şi trei arcaşi stăteau în spatele ei cu arcurile în mâini.
– Putem intra? – întrebă Surdul.
– Aveţi semn? – li se răspunse.

Pentru a doua oară scoaseră păpuşica de lut dată de judele din Câmpeni. Fu cercetată scurt şi li se dădu dru­­mul înăuntru.
Fortul Urşilor se arătă a fi mai larg decât Fortul Po­du­­lui Strigii. Era aproape o cetate, cu mai mulţi ostaşi şi cu multe turnuri.
La început fură priviţi cu încruntare, mai ales din pri­­­­cina piticului – făptură a Pădurii celei Mari, greu de pri­­mit cu uşurinţă într‑un fort. Curând însă, câţiva dintre ar­ca­şii noi îi re­­­­cunoscură. Şi vestea că eroii Marii Bătălii cu Nă­lu­­­cile a­jun­seseră în Fortul Urşilor se răspândi în­dată. Se ştia şi că Surdul era fiul altui erou, căzut în luptă cu veş­nicii duş­mani ai for­tu­lui, urşii ne­gri, şi fu imediat în­con­ju­rat cu mai mult respect de­cât pri­e­te­nii săi. Neo­bişnuit cu a­­se­me­nea purtări, Surdul se tot în­cur­ca – spre hazul pri­e­te­nilor – în faţa neobişnuitei primiri.

Mitu şi Dan, împreună cu noul său însoţitor, se ur­ca­ră pe scările unui turn până la camera ce le era rezer­vată.
– Aici, le spuse ostaşul care‑i adusese, veţi şi lupta da­­­­că bate toaca, aruncând săgeţi asupra urşilor negri. A! – fă­­cu el privindu‑l pe Dan cu surprindere. Nu ai arc?
Acesta dădu din umeri, arătând spre sabie.
– Cu ea lupt de obicei.
– Cred! – zise ostaşul. Dar vezi, aici nu ajunge sa­bi­a. Chiar şi o sabie de Dochia mânuită cu vitejie nu poate de o­bicei să taie braţul puternic al unui urs negru. Ră­mâne în­­fiptă acolo, şi te vei afla dezarmat în faţa lui. Să­geţile sunt mai bune, mai ales că până să ajungă la tine a­puci să tragi mai multe. Lasă că‑ţi aduc eu un arc din ma­ga­zie, mai a­dă­­u­gă el, şi plecă.

După ce îşi aranjară lucrurile şi priviră pe ambra­zu­ră la pădurea potopită de furtună şi noapte, Mitu şi Dan se în­toarseră spre piticul care îşi pregătise şi el un cul­cuş într‑un colţ. Hainele lui verzi păreau să nu fi fost udate mai deloc de ploaia ce începuse a cădea zdravăn. Doar na­sul roşu stră­lu­cea de picături.
– Hei, spuse Mitu, cum te cheamă?
Piticul strâmbă din nas, ca şi când i s‑ar fi propus să mănânce ceva foarte amar.
Dan şi Mitu râseră.
– Hai, că nu ţi‑o fi ruşine cu numele tău!
Piticul îi privi mânios:
– Dar ce treabă aveţi voi cu numele meu?
– Avem una foarte importantă: vrem să‑l folosim, râ­se iar Mitu. Doar trebuie să‑ţi spunem cumva.
– Sau, zise Dan, te mulţumeşti cu o poreclă, ceva, cam ca Domnia Ta, Măria Ta, Strălucirea Ta sau ceva a­se­mă­nă­tor…
Piticul îi privi cu dispreţ, fără a lua parte la voioşia lor:
– Dacă vreţi neapărat să ştiţi cine sunt, o faceţi pe pie­­lea voastră. Aflaţi că numele meu este bine să rămână o taină, pentru a nu aduce primejdii asupra voastră.
– Şi asupra ta, bănuiesc, îl completă Mitu.
Piticul îşi drese glasul.
– Desigur, dar eu mă descurc. Nu ştiu însă dacă vă puteţi descurca voi.
Şi se aşeză cu un gest regal pe o buturugă ce ţinea loc de scaun, pe care aşternuse o pătură verde ca şi hai­ne­le sale.
Dan dădu din umeri:
– Cum vrei, dar dacă se întâmplă să avem acelaşi drum…
– Mă îndoiesc! – mormăi piticul.
– … va fi neplăcut dacă nu ne cunoaştem numele.
Dan se retrase în colţul său, şi se aşeză la o măsuţă şchioapă, punând pe dânsa opaiţul care lumina încăpe­rea. Scoase din desagă una din cărţile sale şi începu a citi din ea. Pentru o clipă Mitu se uită peste umăr, ca să vadă ce ci­teş­te, dar renunţă îndată: era în elină.
Ca urmare, Mitu se puse pe lustruit sabia de Do­chia şi verificat arcul primit de la ostaşii din Turnul Mor­ţii. Dar tră­gea cu coada ochiului la pitic şi până la urmă nu se putu stăpâni:
– Bine, dacă ţi‑e ruşine să ne spui cum te cheamă – de fapt Mitu nu credea asta, dar spunea aşa ca să‑l stâr­neas­că – măcar spune cât de departe mergi.
Piticul înclină capul într‑o parte:
– Mulţumesc de ajutor. Poate aş fi ajuns puţin mai târziu dacă nu erai tu cu calul tău.
– Poate?! – se miră Mitu. Poate nici n‑ai fi ajuns pâ­nă la căderea serii. Şi rămâneai afară, la cheremul ur­şilor negri.
Piticul râse cu dispreţ.
– La cheremul lor? Poate ei la cheremul meu.
Se văzu însă imediat că îi pare rău de ceea ce spu­sese.
– Oricum însă, fii sigur că aş fi ajuns la timp.
Mitu râse:
– Poate că ai fi ajuns la timp, dar cum te‑ai fi des­cur­cat cu urşii negri?
Dan îşi ridică ochii de pe carte:
– Mitule, de ce superi omul? Dacă nu vrea să spu­nă a­numite lucruri, nu le spune şi gata! Încrederea se câş­ti­gă, nu se dă în dar.
Mitu dădu ochii peste cap:
– Offf! Trebuia să sari tu, apărătorul văduvelor şi a­ju­tă­torul orfanilor, sprijinul săracilor şi al celor fără apă­ra­re. Dar, chiar nu era nevoie! Pun pariu că ştie să se a­pe­re foar­te bi­ne şi fără tine. Nu a făcut‑o însă pentru că mă pla­ce şi ar do­­ri de fapt să vorbească acum cu mine. Nu­mai nu te mai bă­ga!
Piticul începu să râdă în hohote:
– Ce încrezut eşti, „Mitule”! I‑auzi! Eram gata să mă spovedesc, şi prietenul tău m‑a oprit.
– E… nici chiar aşa, dar…
Vorba i se opri însă, căci uşa se deschisese brusc. Intră ostaşul, ud bine şi stânjenit.
– Îmi pare rău, zise el către Dan, dar e neaşteptat de multă lume la fort şi chiar nu mai am niciun arc. Am că­utat în toate magaziile şi nu l‑am găsit decât pe cel vechi, aşa‑zisul Arc de piatră, dar care nu are coardă şi nici nu poate fi încordat, pentru că e de piatră.
Îl scoase de după uşă, arătându‑l.
– Vedeţi?
Într‑adevăr, era un arc din piatră albă ca marmura, gros şi sculptat în chipul unor crengi împletite. De frumos era frumos, dar cum să îndoi un arc din piatră?
Dan se ridică, apropiindu‑se de ostaş.
– Dar de unde a ajuns acesta în magazia voastră?
– Îl cunoşti? – se miră ostaşul.
– Desigur, zâmbi Dan. Mi‑l dai?
– Cu plăcere! – se bucură ostaşul. Oricum, altul nu am. Dar cum o să‑l foloseşti?
– Poate găsesc eu o cale, spuse Dan. Mulţumesc mult pentru el. Dar nu mi‑ai spus, cum a ajuns aici?
Soldatul dădu din umeri:
– Nimeni nu ştie. De multă vreme ne încurcă pe a­ici. O să‑l întreb pe comandant şi, dacă nu are nimic îm­potrivă, cred că îţi poate rămâne.

Abia se închise uşa, şi piticul scrâşni batjocoritor din dinţi:
– Proşti, proşti, proşti! Nici nu înţeleg de ce îi lasă în viaţă Pădurea cea Mare la cât sunt de proşti.
De data asta Mitu se supără, auzind cum sunt jig­niţi cei care‑i primiseră atât de frumos:
– Auzi, datorită proştilor ăştia ai şi tu un adăpost a­cum. De ce le vorbeşti urât?
– Hm! – făcu piticul. O fi şi ăsta un motiv să îi lase Pă­­du­rea să trăiască. Să avem unde trage peste noapte. Sau, mai bi­ne zis, să aveţi, că eu oricum aveam.
Mitu simţi că se sufocă de indignare în faţa trufiei pe care piticul o arăta pe faţă.
Dar chiar atunci uşa se deschise din nou şi intră chiar căpitanul:
– Am înţeles, călătorule, că vrei Arcul de piatră.
– Desigur, zise Dan, dacă primiţi aceasta.
Căpitanul zâmbi:
– Desigur, chiar sunt mulţumit să‑l dau. Va fi mai bi­ne pentru Fortul Urşilor şi va intra şi el pe mâini bune, după a­­tâ­­ta vreme în care a stat degeaba. Chiar îţi mulţu­mesc!
– Mulţumirea este, desigur, de partea mea!
Căpitanul se retrase fără alte vorbe. Doar ostaşul se mai arătă o clipă de pe scară, întinzându‑i lui Dan cu bu­cu­rie şi mirare o tolbă cu săgeţi. Dan îi mulţumi şi lui, apoi în­chi­­­­se liniştit uşa, privind amuzat spre pitic.
– Se pare că nu toţi sunt aşa de proşti cum îi cre­deai.
Acesta se foi, stânjenit pentru o clipă, apoi vorbi la fel de mândru:
– Se poate să mai fie şi rarităţi. Oricum, ştii vorba aia: cu o floare nu se face primăvară.
Mitu simţi că nu mai poate răbda:
– Băi, Dane! Îmi spui şi mie ce se întâmplă? Ce‑i toa­tă păsăreasca asta?
Dan zâmbi.
– Mitule, ia uită‑te bine la arc? Nu‑ţi aduce aminte de nimic?
Acesta rămase pe gânduri, amintindu‑şi una după al­­ta de nenumăratele poveşti ale Pădurii celei Mari. Apoi se schim­­­bă la faţă:
– Arcul de Fildeş? Este Arcul de Fildeş?
– Sigur, râse piticul. Auzi la ăla, „arcul de piatră”. Şi mai zici că sunt rău cu ei.
Ochii lui Mitu străluciră:
– E nemaipomenit! Arcul de Fildeş! Dar, se în­crun­tă din nou, dacă povestea este adevărată, nu poate fi îns­tru­­nat de­cât cu strune din coamă de inorog.
– Aşa e, spuse iar piticul. Doar acelea pot vibra o­dată cu acest fildeş. Şi de aceea doar ele îl pot încorda.
Mitu dădu din umeri.
– Şi unde găseşti tu, Dane, coamă de inorog?
Acesta se aşezase iar la masă, la citit, şi răspunse din­tre foile cărţii:
– Om vedea noi. Ai vreo grabă?
– Sigur, zise Mitu, mai mult în glumă. Dacă ne a­ta­că urşii negri noaptea asta, ce ne facem dacă nu ne ajuţi şi tu cu Arcul de Fildeş?
Dan se mulţumi să zâmbească, văzându‑şi de citit.
Mitu, lăsat fără răspuns, continuă să vorbească mul­­tă vreme de unul singur. Aşa‑l găsi Surdul când se întoarse într‑un târziu, cam ameţit de vinul băut cu osta­şii (deşi de obicei nu prea era voie a se bea vin în aceste locuri).
Se culcară apoi, Mitu supărat, Surdul vesel. Piticul, în colţul lui, privea pe sub sprâncene. Dan, la masă, citi pâ­nă se termină seul din opaiţ. Când rămase în întuneric, în­chi­se car­tea, o puse în desagă, şi rosti încet către pitic:
– Poţi dormi liniştit, prinţe, nimeni nu te va tul­bu­ra. Noapte bună!
Întunericul nu lăsă să se vadă faţa piticului, dar a­ces­ta îşi oprise pentru o clipă respiraţia din pricina sur­prin­derii.

*

Dimineaţa îi întâmpină tot cu ploaie. Deşi furtuna se domolise, o perdea de picături continua să răpăie pe frun­­­­ze şi pământ. Nu era, desigur, o zi de călătorie.

Cu toate acestea, Dan poruncise îndată scularea şi pre­­gătirea de drum. Deşi lucra la fel de liniştit ca tot­dea­una, pri­etenii simţiră că ceva îl frământa.
– E vremea să plecăm – le răspundea el, în loc de o­rice altă lămurire.

Îşi luară repede rămas bun de la ostaşi şi plecară.

Piticul se pregătise şi el, foarte mulţumit de graba lui Dan, şi se suise iar pe calul lui Mitu, fără nicio invita­ţie.

Mitu nu ştia cum să se simtă: mândru că îl găzdu­ieş­­te iar şi se bucură de încrederea lui sau supărat că nu‑i spu­­sese numele şi se suise pe cal fără a fi poftit?
Pentru a se apăra de ploaia ce cădea neîncetat cei trei aveau pelerine de Târgul Morii, cu păr de cal, foarte bune. Pi­ticul avea pelerina lui – tot verde, ca şi hainele – şi părea chiar mai bună decât pelerinele lor. Picurii de apă alunecau pe ea ca şi cum ar fi fost unsă cu grăsime de gâs­că. Totuşi nu era plă­­cut să mergi printr‑o asemenea u­me­zeală, iar caii se po­tic­neau des pe pământul mocirlos şi pe alocuri pietros.

Cu toate că era o vreme aşa de posomorâtă, Mitu nu se putea opri din vorbă. Trăncănea întruna, despre tot fe­lul de năzbâtii care‑i treceau prin cap. Se pare că nu‑i pă­sa că nu‑l ascultă nimeni, nici măcar însoţitorul său. A­ceas­tă pur­­ta­re a lui îi făcuse pe destui în sat să‑l creadă un papă‑lapte vorbăreţ şi prost. Mai apoi înţeleseseră că, ori­cât de fără min­te şi slab ar fi părut, Mitu ascundea în sine şi o altă faţă, de ca­­re era bine să te fereşti cu grijă. Pentru pri­etenii săi a­ces­­te lucruri erau bine cunoscute. Dar ceea ce era uimitor era fap­tul că piticul, altfel cam arţăgos, îl răb­da cu atâta în­ţe­le­gere.

Poate şi din pricina tristeţii ploii, Dan se gândea la Nă­­­­­lucile ucise cu câteva zile înainte. Dacă în primele nopţi o­bo­sea­la îl făcuse să doarmă neîntors, în ultimele do­uă tot vi­­sase bă­­­tălia, cu valuri de sânge şi mormane de ca­davre. Se sim­­ţea vi­novat într‑un fel de nenumăratele vic­time ale ma­rii bă­tălii. Deo­dată tresări. Mitu vorbea tot des­pre asta!

– Până la urmă, şi amărâtele alea de Năluci, aveau şi ele copilărie, culcuş, poate şi părinţi… Păcat de ele că s‑au nă­pustit aşa asupra noastră. Parcă noi am fi vrut să le u­ci­dem… Sau parcă am dorit noi să ne luptăm cu ele! De ce oa­re nu şi‑or fi văzut de ale lor.
– Ba chiar de ale lor şi‑au văzut, numai că nu le‑a mers treaba. Cel puţin de această dată…
Spre surprinderea tuturor, grăise chiar piticul.
– Cum aşa? – interveni Dan.
– Hm! – făcu piticul plin de importanţă. Se vede că nu ştiţi de fapt nimic despre Năluci!
Despre Năluci nu ştia niciun om nimic, în afara fap­­tului că făceau răutăţi nenumărate şi teribile, dar ce rost ar fi avut să‑i spui asta?
– Nu ştim, recunoscu smerit Dan.
– În vremuri vechi, atunci când Pădurea cea Mare, cu toată întinderea şi sălbăticia ei era foarte departe de ceea ce este astăzi, într‑un ţinut îndepărtat din Derala, în a­propi­ere de Ocland, exista o ţară. Hmmm! Nu mai ştiu prea bine cum se numea… Oricum, a dispărut de mult…
Ceva din vocea piticului îi făcea să creadă că nu e chiar aşa. Poate că nu voia să le spună cum se numeşte ţa­ra aceea, cine ştie…
– Aşa! În acea ţară era la conducere de multă vre­me o familie de nobili războinici de o mare răutate. Nu doar că erau mereu în război cu toate ţinuturile din jur, dar se răz­bo­iau chiar şi cu oamenii lor. Ţăranii s‑au răs­cu­lat de mul­te ori, dar erau înfrânţi şi ucişi în chinuri cum­plite, chiar în fa­ţa copiilor lor. De multe ori chiar şi fe­me­ile păţeau la fel, chiar dacă nu participaseră la răs­coală. Iar chinurile, chi­nu­rile erau atât de urâte, cum nici nu se poate povesti.

Piticul tăcu pentru o clipă, cu glasul tulburat, ca şi cum el însuşi ar fi fost martor la acele întâmplări cum­plite.
– Ei, după mai multă vreme, unii dintre cei care îşi vă­zuseră părinţii ucişi în chinuri, şi care îşi văzuseră şi fraţi sau prieteni de asemenea ucişi în chinuri înaintea co­piilor lor, s‑au hotărât să scape pentru totdeauna de a­ceas­tă viaţă. Dar nu ştiau cum. Şi, după multă sfătuire, într‑o noap­te a­dâncă, fur­tunoasă ca cea de aseară, un o­mu­leţ negru a po­posit între ei. Nimeni nu ştia cum îi gă­si­se, ori cum in­tra­se în bordeiul bi­ne ascuns în care se a­du­naseră ei. Vorbirea lui era furioasă şi plină de ură faţă de cei care conduceau a­cea ţară. De aceea, a fost lăsat în via­ţă, ba chiar a fost as­cul­tat. Poate că hainele sa­le negre, o­chii roşii şi scânteietori ar fi spe­riat nişte oameni o­biş­nu­iţi. Dar oamenii aceştia văzuseră a­semenea lucruri, în­cât nu mai aveau decât ura, o ură fără mar­gini. Această ură nu aveau cum s‑o descarce, decât în răscoale şi în lupte cu ve­ci­nii lor. Dar piticul negru le‑a pro­pus o altă cale. „Da, zise el, Pă­durea cea Mare este plină de fiare şi de pri­mej­dii. Dar ni­ciu­na nu este atât de mare ca cele care vă pân­desc aici. Mai bi­ne să mergeţi acolo, şi cres­cându‑vă copiii în libertate să pre­­gătiţi totodată răzbunarea a­su­pra veş­ni­cilor voştri duş­mani.”

Piticul oftă adânc.
– Vedeţi, pentru oamenii aceia plini de ură ideea a pă­­­­­rut a fi minunată. S‑au pregătit, şi‑au luat tot ce puteau, şi au fu­­git către Pădurea cea Mare. Nu a fost uşor. Tre­bu­ia să îşi ta­ie cale prin mijlocul ţărilor ce îi despărţeau de Pă­du­rea cea Mare, să îşi găsească hrană, şi în acelaşi timp să se mişte des­tul de repede pentru a scăpa de nobi­lii care ve­neau din ur­­mă pentru a‑i distruge. Vă daţi seama ce a în­semnat asta pen­­tru ceilalţi locuitori din Derala? O dâră de fum şi sânge în­­­semna tre­cerea fugari­lor, care jefuiau mai săl­batic decât lu­­pii tot ce în­tâlneau: aşa fuseseră în­vă­ţaţi. În urmă, veneau cei care‑i în­vă­ţa­seră cu ura, la fel de groaz­nici. Şi unii, şi cei­lalţi, se miş­cau atât de repede, în­cât vecinii nu au izbutit a aduna vreo armată care să‑i poa­tă înfrunta. Dar vestea mer­gea mai re­pe­de decât ei, şi ţi­nuturile dinspre Pădurea cea Mare s‑au pre­gătit din vreme.
Piticul făcu o pauză, spre disperarea lui Mitu, care as­culta cu sufletul la gură. Şi Surdul şi Dan simţeau ne­răb­dare, dar vedeau – ceea ce Mitu nu putea vedea – că pe faţa pi­ti­cu­lui curgeau, pe lângă picăturile de ploaie, parcă nişte la­crimi. Şi în ochi îi licăreau – se vedea lim­pe­de a­ceas­ta – amin­tiri dureroase.

– Ţinuturile au adunat tot ce‑au putut pentru a se a­păra şi de disperaţii fugari, şi de întunecaţii cavaleri ce ve­neau din urmă. Chiar şi dintre ai noştri s‑au alăturat spre a­părarea acelor ţări. Şi astfel, atunci când într‑o seară fu­ga­rii au urcat pe unul din dealurile Deralei, numit Mun­tele Sur, au văzut venind din urmă, departe, la mar­gi­nea zării, um­bra armatelor negrilor nobili, iar în faţă, rânduite după cum se cuvenea, taberele apărătorilor ţi­nu­tu­rilor dinspre Pă­du­rea cea Mare. Adică, au văzut moar­tea, şi de‑o parte, şi de cea­lal­tă, şi pentru ei, şi pen­tru fe­me­ile lor, şi pentru copiii pe care‑i aduseseră.
Fără să vrea, Mitu oftă, şi piticul oftă şi el. Deşi mer­­geau în trapul săltat al cailor, cei trei se simţeau parcă în al­te vremuri, mult mai îndepărtate.
– Vedeţi, atunci a venit din nou piticul cel negru, pe ca­re din acea noapte nu‑l mai văzuseră. Era furios, şi ros­tea bles­teme şi ocări nenumărate asupra duşmanilor fu­ga­rilor. A­poi le‑a făcut o propunere cumplită: să se u­neas­că pentru tot­deauna, ei, copiii lor, şi urmaşii lor în ve­cii ve­ci­lor, cu for­ţele cele întunecate. Şi astfel vor scăpa. Da­că ar mai fi avut un pic de raţiune, desigur nu ar fi pri­mit. Oare nu chiar for­ţele întunericului îi chinuiau de a­tâ­tea generaţii?

Dar oa­me­nii aceştia înnebuniţi de ură şi ne­pu­tinţă nu mai gândeau.

Piticul tăcu iar.
– Şi au primit! – spuse Mitu în şoaptă.
Ploaia cădea răpăind pe frunze şi drum.
– Au primit, mărturisi cu durere piticul. Au primit, şi s‑au lepădat acolo de lumină, primind întunericul pen­tru ei, pentru copii lor, pentru urmaşii lor. Şi urmau a se fe­­ri de lu­mină toată viaţa, a trăi doar în umbră şi întune­ric şi a a­du­ce asupra tuturor durere şi întuneric. Piticul cel ne­gru i‑a în­vă­ţat atunci a se îmbrăca astfel încât să se piar­dă în noapte, a­co­periţi de neguri şi cenuşă. A chemat a­su­pra lor umbra, şi um­­bra i‑a învăluit. Şi au trecut astfel prin­tre taberele celor ca­re îi aşteptau, şi apoi mai departe, pâ­nă la Pădurea cea Ma­­re. Ei sunt Nălucile, şi de atunci îşi tot cresc copiii în ură şi în­tu­neric. Locuiesc în vizuini să­pate în pământ, în văile u­me­de dintre munţi. Trăiesc din vânătoare, pescuit şi jaf. Da­că pu­te­rile întunericului le chea­mă, atacă fără nici o milă ori­unde pot ajunge. Acolo un­de îşi au ei sălaşul nu găseşti prea multe vie­ţuitoare: viespi şi tăuni, vipere, năpârci şi alţi şerpi ve­ni­noşi, nori de ţânţari şi altele asemenea. Sunt o a­de­­vărată pla­gă pen­tru Pădurea cea Mare. Golesc de viaţă pă­­­mânturi în­tin­se şi apoi se mută mai departe. Din fericire, mor multe Nă­luci în lupte, căci Pădurea e puternică. Mor şi din­­­tre copiii lor mulţi, căci nu ştiu să le poarte de grijă. Ba, de multe ori, chiar copiii se ucid între ei, însetaţi de mici de sân­ge şi de ură.
– Îngrozitor! – nu se putu stăpâni Mitu. Ştiam mul­te lu­cruri rele despre ele, dar acestea sunt şi mai şi. E în­gro­zitor.
Piticul dădu din umeri şi se cufundă iar în tăcere.
Lui Mitu îi păru rău că vorbise. Şi, cu toate că a­cum ştia mai multe despre răutatea Nălucilor, îi părea rău şi pen­tru ele, şi pentru viaţa blestemată pe care o du­ceau şi ele şi copiii lor.
Deodată, în umbra pădurii, se văzu pentru o clipă o umbră neagră.
– Un urs negru! – spuse Mitu.
Într‑o clipă şi el şi Surdul îşi smulseră arcurile şi le înstrunară4, apoi scoaseră şi săgeţile.
Nici piticul şi nici Dan nu părură însă mişcaţi de a­me­­ninţarea din umbră.
– Staţi liniştiţi, le spuse Dan, nu‑i nicio primejdie.
– Te‑ai bolunzit la cap? – zise Mitu, pe jumătate în glu­­­mă, pe jumătate îngrijorat de prezenţa ursului negru. Tu ştii ce răi sunt?
– V‑am spus să staţi liniştiţi, repetă Dan, ca unor co­pii. Lăsaţi arcurile la locul lor. Ursul acela nu e o ame­ninţare pen­tru noi. Poate pentru duşmanii noştri.
– Cum aşa?! – făcură uimiţi şi Mitu şi Surdul.
Dan dădu din umeri, fără a răspunde.
Deodată Surdul îşi aţinti privirile în faţă, unde pi­ti­cul se ţinea în şa, în spatele lui Mitu.
– Măi, spuse el, piticul cu haine verzi… nu cum­va… Nu se poate! – îşi zise tot el.
Mitu îl privi peste umăr:
– Ce tot te bâlbâi acolo?
Surdul dădu şi el din umeri, ca şi Dan.
Mitu încercă să privească în spate, la pitic, dar nu iz­buti.
– Băi… „prietenilor”! – strigă supărat. Ia spuneţi‑mi şi mie care‑i treaba, că mă apucă toate cele! Ce faceţi atâta pe deş­­­­­tepţii? Despre ce‑i vorba?
Nimeni nu‑i răspunse nimic.
Mitu dădu să pornească o revărsare nimicitoare de jig­niri, dar se opri deodată, cu un icnet neaşteptat. Înţele­sese!
Şi începu să râdă – de sine însuşi, dar şi de hazul în­tâmplării – de răsuna pădurea.
În marginea pădurii se văzură mai multe umbre ale ur­şilor negri. De această dată însă Mitu nu se mai în­gri­joră de­loc. Dimpotrivă, le făcu cu mâna, râzând vesel şi stri­gând:
– Staţi liniştiţi, prinţul este bine!
Dan şi Surdul râseră uşor de purtarea copilărească a lui Mitu.
– Aha, zise piticul, în sfârşit ţi‑ai dat şi tu seama ci­ne sunt.
– Păi da, zise Mitu. Cine putea să fie pitic îmbrăcat doar în verde, aşa iute în mişcări, arţăgos la purtare şi as­cul­tat de urşii negri, decât Prinţul Roland!
– Hmmm! – făcu încurcat piticul, neştiind cum să ia vorbele lui Mitu. Dar cam greu ţi‑ai dat seama…
Mitu râse liniştit.
– Pun prinsoare că Dan a înţeles primul cine eşti, că doar tot timpul are în cap doar poveştile Pădurii. Eu, mai ma­tur, nu stau cu mintea la asemenea lucruri!
Pretenţia de maturitate a lui Mitu făcu să râdă pe toa­­­tă lumea, chiar şi pe Prinţul Roland.
Dan vorbi şi el:
– De vreme ce acum ne cunoaştem, îndrăznesc a mă întreba dacă întâlnirea noastră a fost chiar întâmplă­toare.
Piticul şovăi o clipă, apoi recunoscu:
– Nu chiar. Drept să vă spun, am fost rugat să vă ies în cale.
– De cine?! – făcu uimit Mitu.
– Hm! De stareţul schitului, desigur. Cine altul cre­deţi că vă mai poartă de grijă pe aici?
– Şi de ce era îngrijorat părintele? – se băgă şi Surdul.
– Păi, se temea de urşii mei. Că, drept să vă spun, v‑ar cam fi ucis.
– De ce să ne ucidă?
– Cum de ce? Ca să vă ia fluierele celor nouă bles­te­me. Credeţi că este cineva în Pădurea cea Mare, în afară de oa­menii care, ca de obicei, află ultimii toate, care să nu şti­e că le aveţi?
– Şi ce să facă urşii negri cu ele?
– Cum ce să facă? Să le apere de Năluci şi de cei­lalţi care voiesc a le lua.
Mitu interveni cu mândrie, deşi puţin enervat că nu‑l putea privi în faţă pe pitic.
– Prinţe, dar credeţi oare că e aşa uşor să le ia ci­ne­va de la noi? Cred că am dovedit cu prisosinţă că…
– Că ce? Ce crezi că ai dovedit? Ai dat o luptă cu Nă­­lu­ci­­­le şi te crezi cineva? Chiar nu înţelegi nimic? Noi ne lup­tăm cu Nălucile mereu. Lupte ca cea pe care aţi dat‑o voi şi ca­re de­ja a intrat în legendele oamenilor sunt pentru noi ce­va o­biş­nu­it. Şi chiar şi în această luptă, n‑aţi fi biruit fără spri­jinul schi­tu­lui.
– Cum aşa?! – făcură uimiţi toţi trei.
– Păi cum! Voi credeţi că nu se ştia de ce aţi fost în­dru­­maţi către schit? Dacă Drumul Trecătorii v‑ar fi dus drept la Tur­­nul Morţii aţi fi fost deja nimiciţi şi voi, şi tur­nul, şi toţi os­taşii de acolo. Cât v‑aţi odihnit la schit, şi cât aţi mers pe cale spre Turn, călugării s‑au rugat pentru voi fă­ră o­pr­ire. Fără pu­­terea pe care aţi primit‑o astfel, n‑aţi fi răz­bit voi Nălucile nici pe un sfert să fi fost numărul lor.
Cei trei îl ascultau uimiţi, neştiind ce să creadă.
– Sunt sigur că nu vă vine să credeţi, că aşa sunt oa­me­nii, îngâmfaţi şi plini de ei. Dar să ştiţi, dacă pentru oa­me­ni această luptă cu Nălucile v‑a făcut eroi, pentru noi a­bi­­a dacă începeţi să fiţi demni de atenţie. Păi la noi şi copiii iau parte la aceste lupte!
– Şi eşti sigur, nu se putu stăpâni Mitu, că n‑am fi fă­­­cut faţă urşilor negri?
Dan se supără:
– De ce vorbeşti astfel, Mitule? De asta e vorba?
Sări şi Surdul:
– Poate făceam faţă, poate nu. Dar nu‑i mai bine să tre­­cem cu pace?
Mitu se apără cu îndârjire:
– Auziţi, ce săriţi aşa pe mine? Eu nu spun că nu e bi­­­­­ne cu pace. Dar nu înţeleg nici de ce credea că nu le fa­cem faţă, nici de ce, până la urmă, să ne atace. Ce le tre­bu­ie lor flu­ie­re­le?
Piticul oftă prefăcut.
– Of, băiete, multe mai ai de învăţat! Întâi, urşii ne­gri se luptă de multă vreme cu Nălucile şi toate atacu­rile a­ces­to­­ra asupra Văii Urşilor Negri s‑au terminat cu vic­to­ria su­pu­şilor mei. Deci, ştiind cum luptă şi unii şi al­ţii, şi vă­zâ­n­du‑vă şi pe voi luptând, ştiam cum s‑ar ter­mina o luptă în­­tre voi şi urşii negri.
– Cum!?! – făcură cei trei. Ne‑ai văzut luptând cu Nălucile?!
Prinţul se făcu a nu‑i auzi.
– Iar cât priveşte fluierele, de bună seamă că urşii ne­gri le‑ar şti mai bine păzite la ei, decât în mâinile voastre de copii.
Toţi trei ar fi avut câte ceva de spus, dar erau prea mul­te la care să te gândeşti. Desigur, părea urât că prinţul se ui­tase la lupta lor cu Nălucile fără să îi ajute, dar dacă te gân­deşti că trebuia să‑i vadă cât de în stare sunt să a­pe­re flu­­ierele, era de înţeles. Şi iar părea de înţeles ca ur­şii ne­gri să vrea a lu­a fluierele celor nouă blesteme sub o­cro­tirea lor, spre a le feri de Năluci şi de alte asemenea făp­turi. Dar se sim­­ţeau oa­recum umiliţi de cuvintele piti­cu­lui. Deşi lup­ta cu Nălucile le mai aducea fiori, mai ales noap­tea, bi­ruinţa pe care o câş­ti­ga­seră şi, de ce să nu spu­nem drept, de asemenea şi laudele os­taşilor, îi făcu­seră să se simtă adevăraţi eroi. Acum însă Prin­ţul Ro­land îi a­se­muia cu copiii piticilor şi cu alte mărunte vietăţi ale Pă­du­rii. Era tare neplăcut!
Surdul fu primul care rupse tăcerea:
– Prinţe Roland! De vreme ce am venit la adevă­ru­ri, aş dori să ştiu şi eu ceva!
– Da, spuse piticul. Vrei să afli de ce tatăl tău a fost ucis de supuşii mei.
Surdul se poticni o clipă, în faţa felului atât de bru­tal de a vorbi al prinţului. Sau era o formă de sinceri­tate?
– Da, zise el. Asta vreau să aflu.
– Şi dacă nu, ce? – zise prinţul cu aroganţă.
Surdul simţi că se sufocă de furie în faţa acestui răs­­puns neruşinat. Din fericire, Dan îi sări într‑ajutor.
– Cred că e o neînţelegere. E vorba de prietenie aici şi de dorinţa unui prieten, nu de ameninţări sau alte ase­me­nea lucruri!
Piticul ridică din umeri:
– Prietenie? Ce ţi‑e şi cu oamenii ăştia! Mergi cu ei do­­­uă zile şi gata: „prietenie”! Ce să spun! Şi după alte do­uă zile, au uitat şi de tine şi de „prietenia” cu tine. Pri­e­te­nia în­seam­nă altceva…
Şi prinţul continuă să vorbească întruna, de parcă e­ra Mi­tu însuşi. Dan îi făcu un semn de liniştire Surdului, care‑şi o­pri vorbele usturătoare ce‑i stăteau pe buze. O vre­me mer­se­ră prin ploaia tot mai măruntă însoţiţi pe la­turi de urşii ne­gri, iar dinspre Prinţul Roland de un dis­curs ce nu se mai ter­mina.
Totuşi, chiar şi cele mai lungi cuvântări au un ca­păt. Până la urmă şi piticul fu nevoit să se oprească din vor­bit. Atunci, dând pinteni lui Steluţă, Dan înaintă până lân­gă prinţ şi, privindu‑l în ochi, îl întrebă:
– Totuşi, de ce a fost ucis tatăl Surdului?
Piticul plecă ochii în jos:
– Într‑un fel, a fost o greşeală. Şi din partea lui. A pri­­mit să păzească pe cineva care ne era duşman de moar­te. El nu ştia, dar nici noi nu ştiam că nu ştie. Ne‑am atacat duş­ma­nul, el l‑a apărat… Mai apoi am aflat că nu a vrut să fie de partea răului dar… Asta e! Dacă în viaţă nu deschizi bine o­chii, te trezeşti că faci tot felul de fapte care îţi aduc ne­ca­zuri, ori chiar sfârşitul. Îmi pare şi astăzi rău de el, căci am a­­flat mai a­poi că era un om bun. Şi noi nu ucidem oameni buni ni­cio­dată. Dar, aşa cum am spus, dacă nu deschizi bine ochii…
Surdul plângea, fără suspine, dar şi fără fereală. La­cri­­mile îi curgeau din ochi pur şi simplu.
Piticul vorbea aproape în şoaptă:
– Vedeţi, aceasta este legea noastră, să luptăm cu ră­ul. Şi nu ne putem opri uşor. De trei ori am distrus Turnul din pri­­cina nemernicilor ascunşi în el. Nu aveam cum face alt­­­fel. Răb­da­sem deja mai multe zile, aşteptând ca cei as­cunşi acolo să ple­­ce. Dar nu mai plecau! Şi n‑am avut ce fa­ce, decât să a­ta­căm. Atunci acela a plecat. Era chiar unul din­tre cei care au în­cer­cat să ducă fluierele către Ţinutul Ne­gurilor. Şi trebuia ca flu­ierele să nu ajungă acolo. Dacă ta­tăl lui era în garda a­ce­lui ne­treb­nic vrăji­tor…
Dan şovăi o clipă, apoi grăi:
– Dar şi noi le ducem… – şi se opri.
Piticul dădu din cap:
– Desigur, şi voi le duceţi acolo, dar ca să le distru­geţi. Şi nici nu aveţi cum altfel, căci şi Ciocanul Zimbrului a ajuns la Castelul Negurilor.
– La Voievodul Crişan – completă Mitu, trăgând cu coa­da ochiului la Surdul.
Acesta, surd la toată discuţia, călărea îngândurat, fă­­ră a vedea ceva în jur.
– Hm! – făcu piticul. Nu se ştie dacă la voievod sau la cel din umbră.
– Cine e acesta? – întrebă plin de speranţă Mitu.
De această dată însă Prinţul Roland se întoarse iar la tăcerea lui încăpăţânată de mai înainte.
– Nu crezi că s‑ar cuveni să ştim? – spuse Dan.
Prinţul nu‑l băgă în seamă.
În faţă se ivi o râpă neagră, largă, deschisă înspre dreapta.
– Valea Nerei, spuse piticul, deşi n‑ar fi avut cum s‑o vadă din spatele lui Mitu.
Dintr‑un singur salt sări pe umerii unui uriaş urs ne­gru din marginea drumului.
– Aici ne despărţim. V‑am dus cu bine până aici. Mer­­­­­geţi la Fortul Nerei şi de acolo unde vă va lumina Dum­ne­zeu. Eu în­să v‑aş sfătui ca înainte de a trece în De­ra­la să po­po­siţi mă­­­car o vreme în Pământul Dacilor.
– Unde este acesta?
– De la Fortul Nerei în adâncul munţilor, zise piti­cul cu un zâmbet batjocoritor în colţul gurii.

Dan şi Mitu se priviră uimiţi, în vreme ce Surdul, o­prit din mers, părea la fel de pierdut ca până atunci.
– A! – mai zise piticul. Şi pentru urşii mei, care şi‑au pier­­dut vremea pentru voi, trebuie ceva de mâncare.
– Desigur, spuse Dan, ducând mâna către desagi.
– Nu! – spuse piticul. Nu asemenea mâncare! Un cal!
– Un cal?!    
– Da, calul lui Mitu!
Mitu, care coborâse deja de pe cal pentru a scoate mân­­­­­­ca­re din saci, simţi că se sufocă de mânie.
– Cum? – strigă el. Cum…

Dar nu mai apucă să spună nimic. Înainte ca urşii ne­­gri să iasă din umbra pădurii, Dan sărise de pe cal şi îl lo­­vi­se atât de tare pe Mitu, că îl culcase la pământ. Apoi, dintr‑o sin­gură mişcare a sabiei, reteză chingile şeii şi a­ceas­­ta, cu tot cu desagii lui Mitu, se prăbuşi la pământ. Ur­şii ţâşneau deja către cal. Acesta sări în sus uimitor, par­­că în zbor, dar şi ur­şii săreau deja. Două gheare pu­ter­ni­ce loviră calul în coapsă şi îl traseră la pământ. Într‑o cli­pă, cu toată zbaterea lui pu­ternică – uimitor de pu­ter­nică – calul avu capul zdrobit. O um­­bră adâncă şi mare iz­­bucni din leşul calului, stăruind o cli­­pă a­supra dru­mu­lui şi pierind apoi în depărtare, cu o vi­teză de ne­crezut.

– Ce‑i asta? – făcu Mitu, frecându‑şi capul.
Urşii târau deja între copaci leşul calului, iar piticul pie­ri în umbră odată cu ei, făcându‑le cu mâna, poate se­ri­os, poa­te în batjocură… Greu de ştiut cu el!
– O altă primejdie de moarte, din care tot Prinţul Ro­land ne‑a scăpat – spuse Surdul, cu un glas în care se a­mes­te­cau tristeţea şi un fel de amărăciune.
– Să mergem, zise Dan, încălecând.
– Ţi‑e uşor să zici, începu Mitu.

Şi până la Fortul Nerei, care de altfel nu era de­par­te, o ţinu doar într‑o văicăreală. Pe care, desigur, n‑o băgă ni­meni în seamă.

<CAPITOLUL IV                                  CAPITOLUL VI>