Şi Umbrele au sfârşit.

Noaptea se lăsă devreme, chiar mai devreme de­cât ar fi trebuit pentru sfârşitul toamnei, căci norii întune­cau totul. Deja după‑amiaza părea seară, iar seara noapte de‑a binelea.

Cei trei se simţeau, fără vreo pricină anume, mai o­bo­siţi ca niciodată. Şi tocmai acum Roland era pus pe vor­bărie. El, care totdeauna privea de sus pe toţi şi căruia îi smulgeai cu­vintele cu cleştele, acum vorbea, şi vorbea, şi vorbea… Despre marile adâncuri unde sunt mulţime de pitici care lucrează ne­în­cetat şi adună comori nesfârşite; despre lacurile nopţii, pe care stelele nu le văd niciodată, aflate în sânurile neştiute ale mun­ţilor şi unde scânteiază vietăţi minunate; despre viteji din ve­chi­me veche, cei mai mulţi cu totul necunoscuţi celor de astăzi şi despre care doar bătrânii pitici, având şi peste nouă sute de ani, mai ştiu; despre făurari iscusiţi, care au făcut arme şi ar­muri cum nu mai sunt… Tot felul de lucruri nemaipomenite, să tot asculţi. Şi toate acestea acum le povestea piticul, când o­chii celor trei abia mai puteau sta deschişi.

Ameţit de somn, Dan simţi totuşi o nelinişte cres­când în adâncul sufletului, tot mai mare şi mai ne­gu­­roa­să. De ce se pur­ta piticul atât de ciudat? Era roşu la faţă şi agitat, vorbea întruna şi se uita la ei cu ochii plini de ru­gă­­minţi. Ce‑i ruga? Nu‑şi pu­tea da seama. Îi era prea somn. Dar de ce îi era atât de somn? De ce?

Şi atunci, prin ceaţa care îi acoperea ochii şi gân­du­ri­le, Dan îşi aminti.

*

Era copil pe atunci. Privise Pădurea cea Mare toa­tă amiaza, în vreme ce vacile păşteau liniştite pe islaz. Spre sea­ră plecase către sat, cu ea în gând. Şi, parcă răs­pun­z­ând la gân­dul lui, la Cruce găsise pe Moş Toma şi Moş Andrei, care po­vesteau despre Năluci şi o caravană de negustori. Aceştia e­rau încrezători în puterea lor, căci a­veau tot felul de arme şi de lup­­­­t­ători plătiţi din Derala şi Ocland. Şi mai erau şi mulţi. Atât de mulţi, încât abia pu­teau fi adăpostiţi de forturile din drum. Dar între Tur­nul Morţii şi Fortul Trecătorii, pe ul­ti­me­le zile de drum către Câmpineni, nu există fort, ci doar a­dă­post, un adă­post ce nu putea cuprinde o caravană atât de ma­­re. De obicei pe a­­ceastă bucată de drum caravanele mari se îm­part pe bu­căţi, plecând doar câţi se pot ascunde în adă­post în vre­mea nop­ţii. Negustorii erau însă foarte mândri de pu­terea lor, aşa în­cât au hotărât să stea în acea noapte, pe­nul­tima a călătoriei – credeau ei – lângă adăpost, la lumina fo­cu­ri­lor şi sub a­pă­rarea armelor. S‑au mai lipit de ei – şi Dan tre­­sări la această a­min­tire – şi câţiva călători amărâţi, ce ple­­ca­se­ră mai de di­mi­neaţă din fort şi pe care caravana îi a­junsese din urmă.

Dar în acea noapte toţi cei din caravană – şi Dan tre­­sări iar amintindu‑şi aceasta – toţi cei din caravană au a­dor­­­mit. Iar Nălucile au venit şi i‑au ucis pe toţi. Şi s‑a vă­zut a­tun­ci că cei găsiţi pe drum nu erau oameni, ci tot Nă­luci.

Scăpase doar un copil, care se ascunsese în adăpost în joacă, şi care nu fusese furat de somn, astfel încât a vă­zut toa­tă grozăvia.

*

Dan sări în picioare.
– Treziţi‑vă, nebunilor! Treziţi‑vă! – şuieră el.
Piticul, roşu la faţă şi cu ochii aproape înlăcrimaţi sus­pină adânc, uşurat.
– Ce‑e e‑e… bolborosi Mitu, cu ochii împăienjeniţi de somn?
Surdul ridicase uşor capul, încercând ameţit să se dezmeticească.
– Nălucile, şopti aspru Dan.
Într‑o clipită somnul dispăru din ochii celor doi pri­eteni. Iar în clipa următoare erau deja gata de luptă.
– Nu vă aduceţi aminte, le spuse Dan, de caravana cea mare ucisă lângă adăpostul dinspre Culmea lui Co­roi?
Cei doi holbară ochii:
– Străinii!
Dan încuviinţă din cap. Era limpede că străini erau de vină pentru somnul ciudat ce‑i cuprinsese.

Privi dintr‑o parte şi din alta afară, aşa încât să nu poa­­tă fi văzut. Norii erau subţiri, şi ceva din lumina ste­le­lor şi lu­nii străbătea prin ei, oglindindu‑se în albeaţa ză­pe­zii. Aşa că Dan văzu. Văzu că toţi paznicii dormeau lân­gă oa­­lele cu jar şi ar­mele căzute din mâinile amorţite. Iar lân­gă poalele tur­nu­lui lor un fel de mişcare a zăpezii îl fă­cu să îşi dea seama că Nă­­lu­cile veneau chiar către ei.
– Pe noi ne caută! – făcu el cu mirare, dar şi cu un fel de bucurie.

Până la urmă, dacă ei erau cei urmăriţi şi dacă iz­bu­­teau să ucidă Nălucile, poate cei din fort aveau să scape cu viaţă. Sau măcar o parte din ei.
Se retraseră în unghere diferite, pregătindu‑şi ar­me­­le. Piticul, băgară ei de seamă, dispăruse. Dan se miră, dar îşi a­minti de tulburarea lui şi de vorbăria neîncetată cu care în­cercase a‑i ţine treji. Într‑un fel chiar îi reuşise as­ta, căci chiar pur­­tarea lui ciudată îl făcuse pe Dan să îşi a­­min­­tească despre întâmplarea cu caravana cea mare. „Se ve­de, gândi Dan, că nu are voie să lupte pe faţă cu făptu­ri­le Pădurii pentru noi, care sun­tem din afară”. Tresări. I­vărul uşii se mişcă abia vă­zut şi fă­ră nici un sunet. O lu­ci­re mi­că, abia văzută, îl făcu pe Dan să înţeleagă de ce nu se au­zea nimic: Nălucile turnaseră unt­de­lemn, ungând ast­fel i­vă­­rul (acest untdelemn lucise o cli­pă, scurgându‑se de pe i­văr). Uşa se deschise uşor, şi o um­bră începu să se stre­coare înăuntru. În aceeaşi clipă intră o umbră pe fe­reas­tră, urmată apoi de alta, ca şi cea de la uşă. Nă­lucile se a­du­nau uşor, privind către mogâldeţele din pa­turi, de un­­de se a­u­zea o respiraţie întreită. Şi Dan înţelese un­de e­ra pi­ticul şi ce făcea: ascuns sub pat, imita respiraţia unor oa­meni ca­re dorm, cu o iscusinţă de‑a dreptul în­gro­zi­toa­re într‑o a­­se­menea clipă. Dan fu chiar în stare să re­cu­noas­­că res­pi­raţia Mitului şi a Surdului, aşa cum şi aceştia o re­cu­noş­teau pe a sa în zgomotul uşor făcut de Prinţul pitic. Cei trei nu mai res­pi­rau. Nălucile se năpus­tiră către pat.

Săgeţile şuierară în întuneric şi Nălucile se răsuciră ful­gerător către colţuri. Prea târziu! Nu câte una, ci mai mul­­te Nă­luci căzură străpunse de fiecare dintre cele cinci să­­geţi. Cinci, căci Surdul trăsese cu trei săgeţi o dată, cu ar­­cul ţinut într-o parte. În cli­pa următoare cei trei prieteni e­rau de­ja cu săbiile în mâini, nă­pustindu‑se asupra Nă­lu­ci­lor. Ast­fel, capcana pregătită de a­ces­tea celor trei se do­vedi cap­ca­nă pentru ele, căci nu izbutiră nicio îm­po­tri­vi­re se­rioa­să în fa­ţa atacului crunt al oamenilor. Mitu se a­vân­tă spre fe­reas­tră, ucigând Năluca ce tocmai în­cer­ca să sa­ră înă­un­tru şi pe cea ca­re era mai jos, sub a­ceas­ta. În acelaşi timp Dan şi Surdul ţâşniră către uşă, u­ci­gând toate Nălu­cile ca­re le ieşeau în cale.

Dacă nu ar fi fost uneori scrâşnetul fierului pe fier şi foş­netul hainelor şi încălţămintei, lupta ar fi părut doar un vis ciu­dat: niciunul dintre luptători nu scotea niciun sunet. Cei trei nu voiau ca Nălucile să înţeleagă cât de mul­te au căzut şi nici să a­tragă pe ostaşi (dacă i‑ar fi tre­zit) în primejdie, iar Nă­lucile sunt tăcute de felul lor.

Pas cu pas, dar mai iute decât se poate povesti, Dan şi Surdul coborau pe scară, nimicind în cale totul. Sus, la fe­reas­tră, Mitu ucidea şi el Nălucă după Nălucă, apărând astfel şi spa­­tele prietenilor săi.

Curând se termină totul. Mai bine de şaizeci de Nă­­luci stăteau răspândite pe scări şi pe zăpadă. Câteva mo­gâl­deţe ţâş­­niră către Pădure, unde izbucni altă foj­gă­ială, în ca­re cei trei re­cunoscură mişcările şi glasul lupilor.

De această dată chiar se făcu linişte. Cei trei se ui­tau în jur miraţi. Era tot noapte, ca şi înainte, ostaşii dor­meau pe zi­duri şi pe ei îi prindea iar somnul.
– În foc, se auzi în spate glasul prinţului Roland.
Tresăriră: nu îl auziseră venind.
– În foc puneau ierburile care îi adorm pe oameni.
Tăcură o vreme. Era frig.
– De ce zici „puneau”? – întrebă liniştit Mitu.
Piticul dădu iar din umeri, cu gestul atât de cunos­cut.
– Acestea au fost ultimele Năluci.
– Cum!?! – se mirară toţi trei.
– Da. Nici nu v‑aţi dat seama câte au ucis strigile şi câ­te aţi ucis voi la Turnul Morţii. Deja avuseseră nişte ani răi şi se împuţinaseră. Pâlcurile pe care le‑aţi întâlnit pe Va­lea Ne­rei erau de fapt unul singur, ce se tot mişca să vă spe­rie. L‑aţi nimicit chiar atunci. Rămăsese doar o ceată. Iar acum… s‑a terminat.
Vocea lui era tristă şi obosită.
– Nici măcar n‑au apucat, în atâtea generaţii, să se răz­­bune pe cei care i‑au chinuit, sau pe urmaşii acelora, la fel de răi ca şi cei dinaintea lor. Au trăit şi au pierit fără niciun rost, iar făgăduinţa ce le‑a fost făcută nu s‑a îm­pli­nit.
– Răul îşi împlineşte vreodată făgăduinţele? – în­tre­bă Mitu oarecum în batjocură.
– Numai dacă e silit, recunoscu Roland. Numai da­că e silit.
Se întoarse către grajd şi scoase de acolo un cal, u­nul din caii Nălucilor.
– Nor e al tău, zise el către Mitu.

Apoi privi către toţi trei, ca şi când ar fi vrut să nu‑i uite.

– Piticul cel negru, de care aţi auzit că a ispitit pe cei ce au devenit apoi Nălucile, ei bine, acel pitic negru era de fapt un demon, un demon care de multe ori s‑a arătat Nă­lu­ci­lor şi le‑a dat porunci şi îndemnuri. Ele îl numeau Pro­o­ro­cul nopţii, deşi era doar un înşelător. Şi – vocea Prin­ţului Ver­de tremură puţin – era duşmanul meu de moar­te, cel ca­re mi‑a ucis şi pă­rin­ţii şi mulţi din nea­mul meu. Dar nu pu­tea sta pe pământ decât atâta vreme cât existau Nălucile. Iar în această noapte l‑aţi trimis îna­poi în Iad, unde‑i este locul. El este umbra ce se a­rătase la Fortul Ur­şi­lor. Acum… s‑a sfârşit.

Vocea piticului deveni iar plină de mândrie şi aro­gan­­ţă, ca în trecut.

– Desigur, nu am de ce să vă mulţumesc. Aţi luptat ca să vă salvaţi pielea, iar dacă aţi câştigat a fost datorită mie şi sprijinului pe care vi‑l dau de multă vreme. Dar – şi vocea i se fă­cu iar prietenoasă – dacă treceţi prin Ţinu­tul Urşilor Ne­gri, vorbiţi cu ei să vă aducă la mine sau să vă cheme. Mă voi bu­cura să vă văd.

Se opri o clipă, mirat de propriile cuvinte.

– Mă rog, mă voi bucura să vă văd cât te poţi bu­cu­ra că vezi nişte oameni, mormăi el puţin încurcat.
Mitu l‑ar fi luat peste picior, dar era prea tulburat de faptul că Roland îi părăsea.

Piticul dădu să mai spună ceva, dar nu izbuti. Sce­na era de altfel cu totul neobişnuită. Lumina lunii se fă­cu­se mai puternică, dar nici aşa trupurile Nălucilor nu s‑ar fi de­osebit prea mult de zăpadă, dacă nu ar fi fost sângele care le păta veş­mintele şi neaua din jurul aces­tora.

Cu un gest de rămas bun, Prinţul sări pe cal şi ple­că. Ceva foarte mic luci în noapte către Dan, care îl prinse în mâ­nă. Era un inel verde, cu un semn ciudat.
– Dacă te mai întâlneşti cu cei din neamul meu… – se a­uzi ca o şoaptă a vântului o voce dinspre Pădure, de unde dis­­păruse Prinţul Roland.
Cei trei plecară să se culce.

*

De dimineaţă, desigur, fortul fu întors peste cap de a­­gitaţia ostaşilor. De cum se sculară văzură cadavrele ciu­date, cu multe arme şi pline de sânge. Şi, mergând pe dâ­ra lor, ur­cară în turn până la uşa celor trei. Care era în­cu­ia­tă. Bătură şi cei trei deschiseră. Era ceva sânge pe jos, cât nu putuseră spă­la în toiul nopţii prietenii. De alt­fel se şi rugară de iertăciune pentru asta, ca şi pentru faptul că, spre a se culca mai repede, azvârliseră pe fe­reastră trupu­rile Nălucilor din camera lor.

Soldaţii îi priveau năuci. Cei trei se frecau la ochi som­­­noroşi, ca şi când totul ar fi fost firesc.
– Dar de unde au apărut Nălucile şi cum de nu ne‑au ucis? – întrebă unul dintre ostaşi.
– A, păi erau chiar oamenii care au venit ieri – zi­se Surdul.
– Şi nu v‑au ucis, spuse Mitu, că aveau treabă cu noi. Poate dacă terminau cu noi, se ocupau şi de voi. Dar am ter­­minat noi cu ei – şi râse.

Dan, ca de obicei, îi lăsă pe cei doi să vorbească mai de­parte cu ostaşii uimiţi, şi se retrase în cugetările şi ru­gă­ciu­nile lui de toată vremea.
Ar fi vrut mult să ştie dacă Nălucile mai erau oa­meni sau nu, dacă ar fi existat vreo cale să fie aduse îna­poi din ră­utatea în care intraseră (dacă ar mai fi trăit, de­sigur) ş.a.m.d. Dar nu mai era cu putinţă. Călăuzitorul lor în aceste ţinuturi ple­case, iar altcineva care să le răspundă nu putea fi găsit în acest fort.
Până după‑amiază trupurile Nălucilor fură îngro­pa­­te. Se văzuse în timpul curăţirii turnului şi curţii for­tu­lui că Nă­lucile aveau trupuri ciudate, noduroase şi grele, cu mai multe braţe, toate strâmbe, dar şi cu un fel de bube şi ţepi. Iar pielea le era pătată în fel şi chip, de nu‑ţi puteai da seama ce în­fă­ţi­şare s‑ar fi cuvenit să aibă. Multora le curgeau firişoare de pu­­roi şi sânge din crăpă­turile pielii. Du­pă unele urme, Sur­dul îşi dădu seama că Nălucile pă­reau să fi încercat a‑şi cu­ră­ţa de pe pielea bol­navă straturi vechi de jeg.

– De bună seamă, sări Mitu, voiau să pară că sunt oa­­­meni, iar oameni aşa de murdari nu s‑au mai văzut prin păr­ţile astea.
– Se poate, zise pe gânduri Surdul. Dar, nu înţeleg ce­va. Dacă vă amintiţi, când eram noi mici Prinţul Verde e­ra no­ul prinţ al piticilor. Bunicul spunea că în tinereţea lui acesta era în­că un hoinar, ca alţi pitici nobili, şi că apu­case să audă cum tre­cuse coroana de la tatăl acestuia la el, deşi nimeni nu ştia prea bine cum.
– Da, şi?
– Păi ar însemna că nu e chiar aşa de multă vreme de când sunt Nălucile, dacă atunci l‑au ucis pe tatăl lui Roland…
Mitu îl privi cu mirare:
– Măi, Surdule, ce‑i cu tine? Ţi‑a zis cumva prinţul că Nă­­­lucile i‑au ucis părinţii curând după venirea lor în Pă­du­rea cea Mare?
– … Nuuu, şovăi Surdul. Dar aşa mi s‑a părut, nu ştiu de ce…
Mitu dădu din cap, neştiind ce să spună. Dacă i se pă­­­ruse lui aşa…
– Oricum, vorbi Dan, de ce te gândeşti la asta?
– Mă gândesc, zise Surdul. Mă gândesc la alte făp­turi, care sunt sub stăpânirea întunericului de multă vre­me. Da­că aceşti oameni au devenit aşa în câteva gene­raţii, a­celea ce au devenit?
Tăcură o vreme. Înfăţişarea unor umbre strâmbe, în­­fri­­coşătoare, se cernu pentru câteva clipe înaintea lor, a­co­pe­rind parcă lumina zilei. Şi poate că, ascunse în bra­zii în­­ză­pe­ziţi ai Pădurii, aceste umbre îi pândeau deja.
– Cred că ar fi bine să plecăm, zise Mitu brusc. Cred că e mai primejdios să stăm într‑un loc, fie el şi fort, de­cât să mergem mai departe. Răul ne urmăreşte şi până nu scă­păm de fluierele celor nouă blesteme nu vom avea pa­ce.
Ceilalţi doi încuviinţară.
Într‑adevăr, părea un lucru înţelept să meargă mai departe. Dar Munţii Modrului erau troieniţi şi calea către Derala închisă. Nici la picior, nici călare, nu trecea nimeni pe Drumul Trecătorii.
– Dar nu ne‑a dat Prinţul Roland inelul acela? – se tre­­­zi Mitu. Poate că există o cale prin tunelurile piticilor.
– Nu aici – îl contrazise Surdul. Nu ştii că am mai vor­­bit şi cu el despre asta? Pe aici nu sunt căi ale piticilor. Cred că da­cii nu se înţeleg tocmai bine cu ei, sau poate sunt prea aproape de Munţii Albi, cine ştie.
– Aş, nu se înţeleg bine! – sări Mitu. Dacă nu era Prin­ţul Verde ne mai primeau pe noi dacii?
– Ei! – făcu Surdul. El e stăpânul Ţinutului Urşilor Ne­­gri, iar aici sunt Munţii Modrului. Alţi daci, alte locuri, alte legi.
De această dată Mitu nu‑l mai putu contrazice cu ni­­mic. Se ştia că Pădurea cea Mare este împărţită în felu­rite ţi­nuturi şi ţări, fiecare cu legile ei. Oricum, nu ăsta era lucrul de că­pă­tâi. Ceea ce îi frământa era faptul că trebuia să plece. Simţeau asta toţi trei.
Un strigăt îi făcu să tresară.
– Dacii!

Strigaseră deodată mai mulţi ostaşi de pe zidurile for­­­tului. Oştenii abia se liniştiseră după munca zilei şi se a­­şe­­za­seră să se odihnească. Ţâşniră la metereze, a­pu­cân­du‑şi în fu­gă armele. Cei trei veniră şi ei pe zid. Însă până ajun­se­ră ei, dacii deja începuseră asaltul fortu­lui. Erau tineri, aceşti răz­boi­­nici daci, dar plini de neînfri­carea obişnuită a nea­mu­lui lor. Oş­tenii din fort ştiau prea bine că nu se pu­teau aş­tep­ta la mi­lă şi vărsau jar, apă clo­cotită şi săgeţi peste ata­ca­tori. Pri­mul atac fu respins. Doi oşteni erau răniţi, dar cel pu­ţin do­uă­zeci de atacatori ză­ceau ori se zvâr­co­leau în şan­ţul fortului şi din­colo de acesta. Semănau într‑un fel cu Nă­lucile, căci nici cei care se zvârcoleau nu scoteau nici mă­car un geamăt: ar fi fost dispreţuiţi de ceilalţi pentru totdeauna.
Era o scenă îngrozitoare, să vezi tinerii aceia trans­for­­­maţi în cadavre opărite şi arse, ciuruite de săgeţi.
Surdul nu se mai stăpâni:
– De ce atacaţi? – strigă el cu putere.
Desigur, nu îi răspunse nimeni.
– Nu‑i cunosc – şopti Dan către el.
Într‑adevăr, nu se vedea nimeni cunoscut printre ei. Dar asta nu‑i făcea pe cei trei să se îndoiască de faptul că da­­cii pentru ei veniseră. Poate că auziseră de fluiere şi ve­ni­seră şi ei să le ceară, sau poate…
– Nu sunt dacii, măi fraţilor – şuieră Mitu cu un fel de mânie şi spaimă.
Îl priviră miraţi.
– Uitaţi‑vă bine la ei.
Se uitară. Veşmintele – dacice, armele – dacice, tă­ce­­rea – dacică, felul de a lupta… parcă nu dacic… Hm! Da­cii erau repeziţi, dar nu chiar în felul ăsta. Aveau totuşi min­­te în cap, nu atacau aşa, ca bezmeticii, fără nicio gân­dire. Şi nici nu a­veau pri­virile atât de goale.
Dan fu primul care îi recunoscu:
– Fraţilor, dar îi cunoaştem, de fapt. Sau poate nu…
– Cum aşa?! – se mirară cei doi.
– Sunt cei care ne‑au salvat.
Mitu şi Surdul se holbară o clipă la el, apoi la daci.
– Aşa e! – făcură uimiţi.
Apoi, după o clipă:
– Dar parcă muriseră!
Apoi ceva şi mai îngrozitor se întâmplă: tinerii daci că­­zuţi în şanţ şi dincolo de el începură să se ridice mer­gând că­tre ceata lor (cei care mai puteau merge).
– Ăştia‑s strigoi! – strigă unul dintre oşteni cu ju­mă­­ta­te de glas.
– Ce strigoi! – se supără Dan, ridicând vocea atât de ta­­re încât răsună Pădurea. E scârba aia de diavol pitic şi negru ce a stăpânit peste Năluci. Nu vrea să plece în­vins şi a batjocorit tru­purile dacilor care ne‑au apărat. Le miş­că el, ca pe nişte păpuşi.
Privirea lui se subţiase ca tăişul unei săbii de Dochia.
– Iată‑l! – strigă el cu putere, întinzând degetul în­spre Pădurea cea Mare.

La poalele brazilor, între două buturugi uscate, o mo­gâldeaţă neagră se mişca ferit. Din nenumăratele braţe strâm­be şi uscăţive – care semănau leit cu ale Nălucilor – se în­tin­deau fire aproape nevăzute până la pâlcul de ti­neri daci. Îi miş­ca pe aceştia ca păpuşarul păpuşile.

Doar o clipă trecu de la gestul lui Dan şi sute de să­geţi – obişnuite sau cu foc – ţâşniră către piticul negru de la poa­lele brazilor. Acesta încremeni o clipă, prins în­tre do­­rin­ţa de a păstra stăpânirea asupra dacilor şi do­rinţa de a fugi. Apoi săgeţile trecură prin el şi pe lângă el, iar u­ne­le aprin­se­ră bu­turugile pe care agitaţia lui le şter­sese de ză­padă. Pi­ti­cul ne­gru îşi schimbă înfăţişarea, de­venind o um­­bră neagră ce se mă­ri iu­te, devenind mai înaltă decât bra­zii. Firele care îl le­gau de daci se rupseră, iar aceştia se pră­­buşiră la pă­mânt, ca niş­te tru­puri neînsu­fleţite ce erau.

– Ţi‑ai pierdut păpuşile, blestematule! – şuieră Mitu cu răutate.
Umbra încercă să se înalţe de la pământ, dar o pu­te­­re ne­­văzută îl opri brusc, prăbuşindu‑l şi făcându‑l să se scur­gă prin zăpadă către adâncurile de care şi gândul se te­me. În lo­cul lui rămase o baltă întunecată de păcură, în­con­jurată de nea­­ua curată a Pădurii.
Cei trei priveau neclintiţi către trupurile celor care se jertfiseră pentru ei, şi care fuseseră pângărite de rău­tatea fă­ră margini a întunericului.
Ostaşii coborau deja, spre a le îngropa creştineşte.
– În sfârşit îşi vor găsi liniştea, şopti Dan.
Şi lacrimi curseră din ochii celor trei, ca un dar pen­­tru dragostea şi jertfa dacilor căzuţi în luptă.
– De acum vor trăi veşnic – spuse cineva. Au intrat în lumină.
Şi niciunul nu îşi dădu seama dacă vorbise el sau al­­tul, căci toţi aveau acelaşi gând.
Când ostaşii reintrau în fort şi noaptea începea să prin­­­­dă putere, Surdul îşi întoarse privirea spre cei trei şi spu­se cu un glas plin de încredere şi tărie:
– Avea dreptate Prinţul Verde. Şi umbrele au sfâr­şit!

<CAPITOLUL X                                       CAPITOLUL XII>